Partea nostimă-i că Martinguez sosește la pușcărie aproape înnebunit, pentru că băiatul ăla deștept i-a umplut turu’ pantalonilor cu ghimpi de cactus și urzici usturătoare, așa că la fiecare săltare a calului Martinguez trăgea urlete ca la balamuc. Dacă te-ai așezat vreodată pe-un ghimpe de cactus ai să-nțelegi ce vreau să zic. Îți spun că ticălosul ăla avea o inimă de piatră, da’ cînd i-a venit timpu’ să fie executat, fundu-l durea așa de tare-ncît spînzurătoarea i se părea o dulce alinare.

— Foarte drăguț, spune, și cine era băiatul ăla așa de deștept?

— Un tip pe care-l cheamă Caution, îi zic, așa, cu modestie. Lemmy Caution e numele lui.

Continuăm drumu’. E o șosea mizerabilă și trebuie să mă concentrez. Ea tace chitic. Deodată-mi pune o mînă pe genunchi.

— Ești un om formidabil, Lemmy, spune. După acești latino-americani… Scoate un fel de oftat, E o plăcere că te-am cunoscut.

Mă privește pieziș.

Eu îmi țin privirea fixată pe șosea. Îmi face impresia că se dă la mine prea repede, cît poate ea de rapid, da’ mă prefac că mă prind.

— Oho, asta-i grozav! îi zic. Socot că ești tocmai tipu’ de femeie pe care-l caut. O damă grozavă ș-o noapte formidabilă, zic, făcînd semn cu capu’ către lună, ce-și mai poate dori un om în plus?

Ea nu spune nimic. Emite doar încă un oftat greu. Tăcerea ține cîtva timp, apoi zice:

— Ascultă, Lemmy, ce-i toată tărășenia asta în legătură cu Granworth Aymes?

— Aiurea, nu-i mare lucru, îi zic. De fapt nu mă interesează Aymes. Mă interesează o mică combinație de falsuri și ambele afaceri, cum ar fi, s-au amestecat. Îți spun îndată toată povestea.

Nu răspunde și cred că-și stoarce creierii grozav de tare. Peste puțin oprim la conac. Muierușca mexicană așteaptă-n prag și-mi ia pălăria. Pe dinăuntru, casa e destul de strașnică – mobila-i bună și se pare că Paulette știe să-și aranjeze interioru’.

Intrăm într-o cameră din dreapta vestibulului, Paulette îmi arată cu degetul un balansoar mare de pe veranda situată pe una din laturile casei. Mă instalez și-mi ofer o țigară, iar ea se duce să prepare whisky cu sifon și gheață. Aud gheața clincănind.

Peste puțin se-napoiază cu cîte-un pahar înalt de băutură-n fiecare mînă. Mi-l dă pe-al meu și s-așază pe-un scaun în fața mea.

— Ei bine, Lemmy, spune, dă-i drumu’.

Îi ofer o țigară și i-o aprind. Cum țin chibritu’ ridică privirea și mi se uită drept în ochi și, vă spun, am impresia că știe mai multe despre telegrafia fără fir decît Marconi. Era o privire ca să te bage-n draci. Mă duc și m-așez din nou.

— Iată cum stau lucrurile, îi zic. Tipul ăsta, Granworth Aymes, își curmă zilele-n ianuarie trecut. Cu puțin înainte de-a face isprava asta, îi dă neveste-sii obligațiuni în valoare de două sute de bătrîne. În regulă. După sinuciderea lui, ea se instalează-ntr-o bombă de pe lîngă Palm Springs și-ncearcă să schimbe la bancă una dintre obligațiunile alea. Numai că e falsă. Mi se-ncredințează mie afacerea asta și m-am zbătut nu glumă, da’ n-am făcut încă nici o ispravă. Nu știu mai multe despre treaba asta decît știam atunci cînd m-am apucat de ea.

În timp ce vorbesc, ea privește-n zare peste cîmpie, înspre munți. Tocmai pot să disting conturu’ profilului ei în întuneric, da’ nu-mi vorbește nimic.

— Acu’ am o bănuială, continui în timp ce-o observ. Am o bănuială că dama asta, Henrietta, știe multe despre afacerea cu falsurile, da’ nu găsesc calea s-o fac pe puicuță să vorbească. În timp ce m-agit cu afacerea asta, Langdon Burdell, care fusese secretaru’ lui Aymes, îmi sugerează ideea că Granworth nu s-ar fi sinucis defel, ci c-ar fi fost omorît și că Henrietta i-ar fi făcut pustiul ăsta de bine, și dacă rămîne-ntre noi doi, scumpo, asta-i și părerea mea!

Da’ să presupunem, de dragu’ discuției, că pot dovedi culpa ei în legătură cu uciderea lui Granworth ș-o arestez ca făptașă – și la ce-mi servește asta? Tot n-am să aflu de unde are obligațiunile alea false și cine le-a făcut, căci dacă va fi trimisă-n judecată sub acuzație de omor cu premeditare, ea știe foarte bine că nu-și ușurează cu nimic situația, nici nu cîștigă timp, nici nu scapă de scaun dacă-i toarnă pe falsificatori.

E-n regulă. Ei bine, am aflat că obișnuiai să-i ții de urît lui Granworth Aymes și m-am gîndit că poate mă ajuți la treaba asta. Dacă Aymes avea o slăbiciune pentru tine, bănuiesc că ți-a vorbit mult despre Henrietta, pentru că bărbații-ntotdeauna spun o groază de lucruri „celeilalte femei” și poate că-mi vinzi și mie cîteva informații, și-i bine să știi că lucrurile pe care vreau să le aflu sînt următoarele:

În primu’ rînd, dacă Aymes i-a dat obligațiunile cele bune sau dacă i le-a trecut pe cele false? În al doilea rînd, presupunînd că i-a dat obligațiunile cele bune, dacă le-a pus undeva în siguranță și s-a aranjat să obțină de la cineva duplicate false ca să poată juca pe ambele tablouri și să profite de faptu’ că toată lumea, fiind convinsă că le avea pe cele bune, va crede că și cele false, pe care le plasa, erau în regulă?

Arunc chiștocu’ peste balustrada verandei.

— Uite de ce vreau să vorbești, Paulette, îi zic, și nu puțin, pen’ că-ntotdeauna se zice că „cealaltă femeie” cunoaște dedesubturile, ș-am senzația că tu ești „cealaltă femeie”.

Se-ntoarce-n scaun și mă privește.

— Aiurea, spune. Am impresia ca cineva te duce de nas, dar fără-ndoială, Lemmy, că pot să te-ajut.

Se ridică și stă-n picioare, sprijinită de grilajul verandei, privind în jos către mine.

— Ascultă, domnule detectiv, spune; află de la mine că Henrietta a obținut aceste obligațiuni false de undeva știind perfect că erau false. Și am să-ți spun de ce. Granworth Aymes nu i-a dat nici un fel de obligațiuni de stat în valoare de două sute de mii de dolari. Știu bine că nu i le-a dat!

— Ce vorbești!? îi zic. Ia ascultă,