bătrînă și în mod straniu bariera celor cinci-șase ani în plus dintre noi mi se părea greu de trecut. Mîinile ei cu palmele mari și corpul care vedeam acum că era voinic, picioare pline sporeau acest sentiment acut care mă stăpînea că această vizită n-avea nici un rost; numai că n-o dădeam afară prin tăcerea mea mohorîtă, fără să-mi pese însă că purtarea mea putea fi jignitoare. Ei și? „Să nu spui că te-am deranjat, cu toate că ai aerul”, reluă ea și izbucni într-un hohot de rîs de o sinceritate cuceritoare. Părea să spună că știe că sînt tulburat și că de aceea nu pot vorbi și se uită deodată la mine cu o intensă afecțiune, care mă eliberă brusc din paralizia mea. Da, iată, afecțiunea, sentimentele pot sări ușor barierele dacă oamenii nu-și poartă sufletul într-o carapace. Știam că și eu o aveam pe-a mea și desigur tulburarea venea de-acolo că această femeie voia s-o ridice. Sinceritatea rîsului ei și afecțiunea cu care mă privi mă îmblînziră: nu, nici vorbă, nu venise cu această intenție, ci din pură simpatie. „Nu, doamnă, îi răspunsei, n-am refuzat invitația. Am așteptat doar ca Petrică să precizeze ziua. Vino pe la noi, mi-a spus, dar cum să viu dacă nu spui cînd și la ce oră?” „Dar ce rost are formalismul ăsta? zise ea. Vino cînd vrei, sînteți doar prieteni. Dai un telefon să vezi dacă sîntem acasă și poți veni imediat. Petrică era nedumerit, ține mult la dumneata și mi-a spus: du-te pe la el și invită-l.” „Da, doamnă, o să vin cu plăcere… Nu știam… În fine… Doriți o cafea?…”

Și mă ridicai și intrai în bucătărie. Ceva nu era în regulă în toată chestia asta. După două săptămîni de înstrăinare, Petrică mă abordase din nou și plimbările noastre împreună, după terminarea orelor, reîncepură. Nici vorbă de armonie între el și Matilda, cum îmi sugera ea acum. Permanente jigniri, atitudine de dispreț sub masca acelei generozități care numai el știa ce ascunde. Era, povestindu-mi scenele care aveau loc între ei doi (și pe care le ascultam ca și cînd aș fi citit un roman pasionant), de la o zi la alta tot mai îndîrjit împotriva ei. Sensibilitatea lui era zilnic rănită și n-ar fi fost nimic, ar suporta totul dacă ar putea să scrie. Dacă ar fi un om obișnuit ar cuceri în forul lui interior nepăsarea, ar lăsa să apară în sufletul lui cinismul și disprețul și ar trăi ca oricare altul. Dar el e poet, vrea să scrie și cum poți să scrii cu nepăsare, cinism și dispreț? Foaia de hîrtie rămîne veșnic albă în fața ta, seară de seară, cînd te retragi și, împins de dorința de a scrie, vrei să scrii. Volumul de versuri pe care l-a publicat fusese scris înainte de căsătorie. De cînd trăiește cu ea, adică de trei ani, n-a mai scris un rînd… „Petrică, i-am spus, asta e grav”, în timp ce îmi era din ce în ce mai limpede că nu femeia era cauza, ci el însuși. Femeia era așa cum era, dar el de ce era așa cum era și nu un altul, care să vadă lucrurile în finalitatea lor și nu în necontenită ciocnire, care într-adevăr pe el îl putea, dacă continua astfel, să-l uzeze definitiv, să-l epuizeze. De ce nu se despărțea de ea? „Bineînțeles că o să mă despart, răspunse el, dar iată cum s-au dus dracului trei ani din viața mea, în care timp n-am putut nici să citesc ca lumea. Ar fi fost o compensație.” „Bine, i-am răspuns, dar n-o mai lungi și încetează să mai vorbești în șoaptă în propria ta casă, cum ai făcut atunci cînd ai uitat imediat tot ceea ce îți făcuse, ceea ce îmi povestiseși și altele pe care nu mi le-ai povestit, dar care probabil că durează de mult, și asta numai la simpla ei apariție. Ai uitat, dar de fapt n-ai uitat, ai făcut-o analfabetă.” „Pentru că realmente concepția ei despre cultură e a unei analfabete, cu toate că a citit ca și mine… e arhitectă, dar parcă ai zice că nivelul ei spiritual nu se ridică deasupra zidarilor cu care lucrează… Într-o seară, de bine de rău, am scris o poezie și m-am dus la ea să i-o citesc. A ascultat, dar pe urmă a pufnit-o rîsul. Rîdea în hohote fără nici o jenă și nici o rușine. De acord, poezia era proastă, dar nu asta era important, ci faptul că o scrisesem totuși. Am aruncat-o furios la coș și am ieșit de la ea înjurînd.” „Bine, zic, dar de ce trebuia să i-o citești ei?” „De unde să bănuiesc cum va reacționa? Orice om de bun-simț mi-ar fi spus că poezia e bună și că trebuie să continui, pe ideea că pe urmă, scriind altele mai bune, singur mi-aș fi dat seama că aceea pe care i-o citisem era tîmpită.” „Bine, Petrică, nu e o muză, dar…” „Dar bun-simț poate să aibă? mă întrerupse el. Citesc o carte care mă entuziasmează, o ia s-o citească și ea, cască și se miră ce mi-o fi plăcut mie, ceva așa de idiot n-a mai citit de mult… Adică mă face pe mine idiot?! Bunul-simț ar trebui s-o îndemne să spună că n-a înțeles sau nu e pe gustul ei. De ce trebuie să treci la insulte?” „Rupe, ca să zic așa, relațiile culturale și trăiți mai simplu, ca bărbat și femeie: un profesor, o arhitectă, fiecare cu profesia lui.”

El tăcu în ziua aceea, dar a doua zi reluă: „…simplu, ca bărbat și femeie… asta înseamnă să fac eu totul și ea nimic… Am făcut și asta, nu mi-a fost rușine, dar mi-a spus cu ironie că ea a luat un bărbat, nu o fată în casă.” „Divorțul, Petrică, rezolvă totul. I-ai pus problema?” „Un divorț e un eșec!” murmură el și își ridică privirea spre nori și tăcu vreme îndelungată. Aha! Așadar el spera în îndreptarea ei, nu suporta gîndul unui eșec? „Un eșec, spune filozoful, poate