fi, Petrică, premisa unei victorii. Pune-i problema. S-ar putea să ai surprize, să-și dea seama că nu se poartă bine cu tine și să se schimbe.” „Nici vorbă, zise Petrică, i-am pus problema.” „Și?” „A rîs ca de o glumă reușită.” „Perfect, du gluma pînă la capăt și las-o să rîdă. Știi ce spune Pușkin: poet care îndrăgești lucrurile pe care le faci, ești tu mulțumit? Ești rege, trăiește în singurătate și lasă lumea să rîdă, nu te încrede în elogiile ei și nici să nu-ți pese dacă îți dărîmă altarul. Ăsta era un mare tip, nu degeaba a fost admirat de Gogol și Dostoievski.” „Mă duc chiar mîine la un avocat, spuse el. Mai bine un sfîrșit cu groază, decît o groază fără sfîrșit.” „De ce groază?! rîsei eu. De ce să-ți dramatizezi singur un act simplu de voință?” „De-un mormînt toți avem parte, mai spuse el, e un drept pe care nimeni nu ni-l poate lua, cel mai sigur.” Am dat din umeri. Începea vag să mă plictisească și el simți acest lucru și cîteva zile nu mă mai conduse acasă…

Nimic din toate acestea pe chipul Matildei. Îi adusei cafeaua și ea își deschise poșeta și își aprinse o țigară. Se vedea că nu era fumătoare și că fumul de tutun nu-i făcea nici o plăcere. De altfel o și stinse după ce trase din ea de cîteva ori. „Nu vrei să ieșim? zise. E soare afară și e așa de frumos orașul nostru sub zăpadă.” „Ba da”, răspunsei și îi adusei haina.

Zăpada scîrțîia sub pașii noștri. Chipul ei se îmbujoră din pricina gerului, care parcă îi pria, nasul i se făcu de statuie, obrazul îi deveni și mai frumos sub o nouă simetrie și mai armonioasă a trăsăturilor; numai privirea îi rămase aceeași, neclintită ca un diamant verde. Mă îndepărtai de ea și merserăm astfel la distanță unul de altul, într-o tăcere pe care nici unul n-o rupse vreme îndelungată. Într-un tîrziu ea spuse cu un glas în care răzbătea, ai fi zis, o patimă mistică: „Petrică suferă mult”. „Da, doamnă, știu”, răspunsei și tăcerea se așternu din nou. Orașul strălucea. Casele lui vechi cu tencuieli medievale, în contrast cu albul orbitor al zăpezii, păreau incendiate în amurgul care se lăsa cu repeziciune. Marea biserică din piață, cu statuia ecvestră a regelui maghiar de odinioară mi se părură că sînt apariții ciudate, pe care le vedeam pentru întîia oară și melancolia mi se strecură în inimă, amestecată cu o vagă, nedefinită deprimare. Ceva mă înfiora, dar nu știam ce. Poate faptul că mă simțeam atît de străin de această femeie cu care mă plimbam, trecătoarea care mă făcuse să tresar și pentru care apoi simțisem o atracție tulbure și o invidie grea că astfel de femei le întîlnesc alții și nu eu? Ea era a lui Petrică și îmi dădeam seama că a lui Petrică va rămîne. Petrică suferă mult, spusese ea. Era deci în gîndul ei…

Ieșirăm spre marginea orașului. „Iată, zise ea la un moment dat, cîtă tristețe zace peste casa aceea.” Mă uitai și într-adevăr casa aceea părea, cu acoperiș cu tot, scufundată în tristețe. „Pămîntul pe care călcăm, reluă ea apoi, nu știe nimic de dramele noastre. Nu există remediu… Ambițiile, vanitatea, egoismul ne mănîncă viața… Cînd viața e o bogăție, o revărsare de daruri, un rîu cu ape bogate și veșnice, să ajungă pentru toți… noi ne facem ziduri, ne închidem în ele, ne urîm, ne detestăm și uităm prezentul, astfel bucuria vieții ne scapă.” „…Da, doamnă! murmurai într-un tîrziu. Așa este…” Tot gîndind: e și filozoafă pe deasupra; s-o fi molipsit de la Petrică, dar într-un sens exact contrariu, văzînd viața ca pe-un ospăț, în timp ce Petrică era un idealist auster, amenințat de scepticism agresiv. Am gîndit: hedonismul tău, Matilda, miroase a apropierea toamnei… cum ești și analfabetă, ai putea fi împinsă să faci ceva necugetat…

Ne întoarserăm și plimbarea se termină în aceeași tăcere. La despărțire îmi întinse mîna, pe care i-o sărutai și ea mi-o strînse pe-a mea scurt, și păstrai apoi în minte încă o dată mărimea și vigoarea palmei și în același timp imponderabilitatea tulburătoare a brațului, ascuns în blană… Rătăcii apoi singur pînă ajunsei acasă. Luminile reclamelor, foiala de pe străzi, vitrinele luxoase (în ciuda sărăciei) îmi alungară bizara melancolie, vraja depresivă care mă stăpînise tot timpul în lunga mea plimbare cu Matilda, soția detestată a prietenului meu. Îi uitai pe amîndoi, ca pe doi străini a căror dramă de fapt nu mă interesa. Desigur, îmi spuneam, și îmi aminteam cum observasem acest lucru la oameni, la tatăl meu mai ales, dar și la Căprioara, imobilitatea sufletelor e spectaculoasă. Căsătoria e o temniță în care oamenii, cu vini diferite, se închid și se urăsc reciproc crezînd că au fost pedepsiți să ispășească pe nedrept pedeapsa celuilalt…

Am adormit cu gîndul că acest lucru, mie, nu trebuie să mi se întîmple niciodată…

Capitolul IX

Dar nu numai acest lucru. Iată, citești un bun roman, vezi un excelent film… eroii se caută besmetici unii pe alții săvîrșind exact ceea ce bunul-simț ar trebui să-i îndemne să nu facă. N-a venit la întîlnire, a prins-o cu altul, a descoperit niște scrisori, i-a descoperit un trecut infamant, nu-l poate lua fiindcă sînt din clase sociale diferite sau se închină la dumnezei diferiți, ea e prea frumoasă ca să nu dorească situații înalte, el e un cinic și un destrăbălat, copiii se opun părinților și îi părăsesc… Nimeni nu rezistă în ființa lui la astfel de dezastre, ca și cînd viața din ei n-ar avea alt conținut. Nici vorbă, gîndeam, asta e doar ceea ce are exterior viața. Ceea ce are ca spectacol. Asta li se întîmplă lor, dar nu mi se va întîmpla mie. Eu stau doar în pat sau în scaunul teatrului și cinematografului și citesc sau privesc cu pasiune de spectator. Iată, apare o ceată de ticăloși, mînuitori de pistoale, care terorizează o regiune îndepărtată de pe pămînt,