Devenise Louis Wu senil? Atât de repede? Trecuse deja de două sute de ani. Pe unii oameni, Elixirul îi ajuta să rămână sănătoşi şi cu mintea întreagă până aproape de cinci sute de ani, uneori chiar mai mult. Lipsit de acest medicament miraculos, Louis Wu putea să îmbătrânească mai repede.

Iar Chmeee avea să dispară.

Nu conta. Ultimul se afla în cel mai sigur loc imaginabil. Astronava sa era îngropată sub kilometri cubi de magmă răcită, în apropierea Centrului de Reparaţie al Lumii Inelare. Nimic nu se dovedea urgent. Putea să mai aştepte. Existau Bibliotecarii. Ceva urma să se schimbe… În plus, mai exista şi dansul.

PARTEA ÎNTÂI

CUIBUL DIN UMBRA

1. UN RĂZBOI AL MIROSURILOR

2892 d.C.

Norul acoperea cerul precum o placă cenuşie de piatră. Iarba galbenă arăta ofilită: prea multă ploaie şi prea puţin soare. Fără-ndoială, soarele se afla chiar deasupra capului, iar Arcada era încă la locul ei, dar Valavirgillin nu le mai văzuse de douăzeci de zile încheiate.

Vehiculele rulau prin burniţa neîntreruptă şi prin iarba înaltă, cocoţate pe roţi de înălţimea unui om. Vala şi Kay călătoreau pe bancheta din faţă, iar Barok stătea deasupra lor, pe post de tunar. Fiica lui, Forn, dormea sub o foaie de cort.

Putea fi orice zi… orice oră…

— Asta căutaţi? le atrase Sabarokaresh atenţia.

Valavirgillin se ridică în picioare pe locul ei. Zări doar zona în care imensitatea de iarbă era înlocuită de o imensitate de mirişte.

— Ei lasă urmele astea, spuse Kaywerbrimmis. Ar trebui să le vedem sentinelele, sau vreo echipă de recoltare. Şefa, nu înţeleg, însă, de unde ştii că vom întâlni Giganţii Ierbii prin locurile astea. Eu, unul, nu am fost niciodată atât de departe spre tribord. Iar tu eşti din Oraşul-Centru, nu-i aşa? Asta înseamnă o sută de zile de mers spre babord.

— Am auzit şi eu, răspunse Valavirgillin.

Bărbatul nu mai insistă. Secretele unui comerciant reprezentau un bun personal.

Ajunseră la mirişte şi cotiră. Vehiculul rula acum mai repede. Spre dreapta, se întindea miriştea, iar spre stânga — iarba înaltă până la umeri. Departe, în faţă, se roteau şi coborau în picaj multe păsări. Păsări mari şi negre: gunoierii.

Kaywerbrimmis îşi atinse armele, pentru a prinde curaj. Butoiaşele cu încărcare frontală erau mai lungi decât braţul său. Masivul Sabarokaresh se aşeză mai bine în turelă. În partea superioară a cabinei era montat tunul, de care se putea să aibă nevoie. Celelalte vehicule patrulau spre stânga şi spre dreapta, acoperind vehiculul lui Kay, în aşa fel încât acesta să poată investiga în siguranţă.

Păsările continuau să se rotească în depărtare. Pretutindeni, se împrăştiaseră pene negre. Douăzeci de păsări mari, îndopate, ce abia mai puteau zbura. Oare cu ce s-or fi hrănit atâtea?

Cadavre. Micuţii hominizi cu cranii ascuţite zăceau fie în mirişte, fie în iarba înaltă, aproape lipsiţi de carne. Erau sute de leşuri! Puteau fi copii, deşi, probabil, pruncii lor arătau şi mai mici.

Vala căuta ceva de acoperit. Într-un ţinut străin, nu puteai să ştii care dintre hominizi erau inteligenţi.

Sabarokaresh se aruncase la pământ, cu pistolul în mână. Kaywerbrimmis ezitase o clipă, dar, pentru că nimic nu ţâşnise din ierburi, îl urmase. Foranayeedli scosese capul adormit printr-o fereastră şi căsca. Era o fetiţă de şaisprezece falani sau pe aproape, abia ajunsă la vârsta împerecherii.

— Sunt de noaptea trecută, spuse Kay în cele din urmă.

Mirosul de putrefacţie nu era destul de puternic. Dacă Demonii nu sosiseră înaintea păsărilor, însemna că victimele fuseseră ucise în preajma apariţiei zorilor.

— Cum au murit? întrebă Vala. Dacă ăsta este obiceiul Giganţilor Ierbii, n-avem nevoie de ei.

— Păsările n-ar fi putut face asta. Oase rupte, vedeţi? Au fost sparte, însă, de ciocuri puternice, în căutare de măduvă. Ăştia sunt Culegători, Şefa. Vezi, aşa se îmbracă, în pene. Ei îi urmează pe cei ce recoltează. De obicei, vânează smeerpi şi firedoţi, orice care sapă. Tăiatul ierbii le descoperă vizuinile.

Pene… avea dreptate. Erau negre şi roşii, verzi-roşcate, nu numai negre.

— Atunci, ce s-a întâmplat?

— Eu recunosc mirosul ăsta, spuse Forn.

Dincolo de putrefacţie: ce putea fi? Era ceva familiar, nu neapărat neplăcut… dar suficient ca să o neliniştească pe Foranayeedli.

Valavirgillin îl angajase pe Kaywerbrimmis să conducă caravana pentru că era din partea locului şi părea destul de competent. Restul grupului era format din oamenii ei. Până acum, nimeni nu se aventurase atât de departe spre tribord.

Vala ştia mult mai multe despre aceste ţinuturi decât oricare dintre ei… dacă nu se înşela asupra locului în care se afla.

* * *

— Ei bine, unde sunt?

— Probabil ne privesc, spuse Kay.

Vala putea să vadă până departe de pe locul său de observaţie din cabina vehiculului. Câmpia era plată, iar iarba galbenă fusese tunsă scurt. Giganţii Ierbii depăşeau doi metri şi jumătate înălţime. De vreme ce iarba le ajungea doar până la talie, se puteau ascunde în ea?

Comercianţii îşi aranjaseră vehiculele în triunghi. Prânzul consta în fructe şi în rădăcini, ce fuseseră depozitate sub treptele laterale. Uneori, mai fierbeau unele ierburi locale, cu rădăcini cu tot. În schimb, nu aveau carne proaspătă.

Acum îşi făceau siesta. Majoritatea hominizilor devin mult mai apropiaţi după masă. Dacă Giganţii Ierbii gândeau ca Oamenii-Maşină, i-ar fi lăsat pe străini să mănânce, şi abia apoi ar fi încercat un prim contact.

Nu apărea, însă, nici un ambasador. Caravana se puse din nou în mişcare.

Cele trei vehicule rulau cu greu peste o stepă lipsită de orice animal ce putea fi vânat. Platforme mari, pătrate, din lemn rulau pe patru roţi aşezate la colţuri; motorul, centrat în partea din faţă rotea încă două roţi de direcţie. Carcasa din fontă ce acoperea platforma se întindea şi deasupra părţii frontale a motorului aidoma unei case din fier prevăzute cu un coş de fum prea gros. Arcuri mari erau montate sub cabină şi sub bancheta conducătorului. Un sălbatic s-ar fi putut mira văzând turnul de pe carcasa din fier a platformei. Ce-ar fi crezut, însă, dacă n-ar mai fi văzut până atunci un tun?

I