Gospodăria, unitatea de bază a vieţii Rusiei rurale, era în fapt familia lărgită: tatăl, mama, fiicele nemăritate şi fiii însuraţi, împreună cu soţiile şi copiii acestora. Ea cuprindea de obicei între şase şi zece persoane. În condiţiile de climă caracteristice Rusiei, cu un sezon agricol scurt, care presupunea perioade de muncă intensivă primăvara şi toamna, gospodăriile mari erau avantajate în raport cu cele mici. Gospodăria era organizată în mod autocratic, capul familiei – numit bolşak – dispunând de o autoritate absolută asupra celorlalţi membri şi a bunurilor lor. La moartea capului familiei, dvor-ul se destrăma de obicei, proprietatea comună fiind împărţită între membrii lui, care se mutau pentru a-şi crea fiecare propria gospodărie. Această practică explică lipsa de continuitate a vieţii rurale în Rusia. În contrast puternic cu situaţia din Europa Occidentală sau Japonia, satele ruseşti se aflau într-o stare de permanentă instabilitate.

Două din caracteristicile gospodăriei merită discutate în detaliu, ele explicând în mare măsură comportamentul social al ţărănimii ruse. Membrii gospodăriei nu aveau o proprietate personală (în afara bunurilor de folosinţă imediată), totul aflându-se la dispoziţia bolşak-ului. De asemenea, ei nu aveau drepturi individuale, interesele lor fiind subordonate celor ale întregii familii. În aceste condiţii, ţăranii Rusiei Mari nu puteau dobândi conştiinţa drepturilor lor individuale, nici pe aceea a proprietăţii private – ambele, elemente indispensabile ale noţiunii moderne de cetăţean. Ei se obişnuiseră să trăiască sub autoritatea arbitrară a bolşak-ului, în sistemul de proprietate colectivă asupra mijloacelor de producţie.

Satul rus era o aglomerare de case din lemn, dispuse de o parte şi de alta a unui drum central. Nu existau niciun fel de organe oficiale de autoadministrare. Conducătorul satului (starosta) era numit, adeseori împotriva voinţei lui, de funcţionari ai guvernului, care aveau şi puterea să îl înlăture. Din acest punct de vedere – din nou, în puternic contrast cu situaţia din vestul Europei sau Japonia – satul rus era o instituţie fluidă şi nestructurată.

Comuna nu era specifică doar Rusiei, instituţii similare existând în trecut şi în alte părţi ale lumii. În jurul anului 1900 însă, această instituţie nu mai exista, în ciuda lipsei sale de eficienţă practică, decât în Rusia. Ca sistem de organizare a deţinerii şi cultivării pământului, ea era departe de concepţia modernă despre proprietate.

Comuna cuprindea ansamblul ţăranilor care dispuneau, fiecare, de o parte din pământul aflat în proprietatea ei. Deşi în multe privinţe ea coincidea cu satul, cele două instituţii nu erau identice, dat fiind că sătenii care nu aveau acces la pământul comunei, precum învăţătorii şi preoţii, nu făceau parte din ea. În anumite regiuni un sat mare putea cuprinde mai multe comune. Suprafaţa de pământ aflată în proprietatea comunei era împărţită într-un mare număr de fâşii înguste de teren. În funcţie de tradiţia locală, în mod periodic, de obicei la fiecare zece-cincisprezece ani, aceste terenuri erau „redistribuite” între gospodării, pentru a se ţine cont de schimbările produse prin moartea, naşterea sau plecarea membrilor diferitelor familii. Scopul acestor realocări era să asigure fiecărei gospodării suficient pământ arabil pentru a-şi putea hrăni membrii şi a face faţă obligaţiilor legate de impozite. Terenurile erau distribuite în funcţie de fertilitatea solului şi de distanţa până la vatra satului.

La 1900, practic toate gospodăriile ţărăneşti din provinciile centrale ale Rusiei erau organizate în comune. În zonele de graniţă ale imperiului – fostul stat polono-lituanian, Ucraina, regiunile din sud-est ale cazacilor – predominau fermele individuale. Apartenenţa la o comună nu îi împiedica pe membrii acesteia să cumpere de la marii proprietari sau de la alţi deţinători, cu titlu individual sau în asociere, suprafeţe de pământ ai căror proprietari direcţi deveneau. În preajma Revoluţiei, aceşti ţărani-proprietari, luaţi laolaltă, ajunseseră să deţină tot atâta pământ cât latifundiarii şi negustorii.

Toate deciziile în probleme care priveau comuna erau luate de adunarea sătească, care includea numai bărbaţi, capii gospodăriilor. Hotărârile respective, adoptate în unanimitate, erau obligatorii pentru toţi. Ele priveau chestiuni legate de calendarul muncilor agricole, repartiţia dărilor sau conflictele dintre gospodării. Adunarea decidea de asemeni în probleme de afiliaţie religioasă şi, mai târziu, când Rusia a avut un parlament, hotăra cărui partid îşi dădeau votul membrii ei.

Sistemul comunal avea numeroase dezavantaje. Cultivarea pământului prin împărţirea lui în fâşii irosea o mare parte din timpul ţăranilor, obligaţi să-şi mute mereu animalele de povară şi uneltele de pe un teren pe altul. Modul de repartiţie îi încuraja să exploateze la maximum pământul, cu un minimum de investiţii, ceea ce ducea la epuizarea solului. În fine, comuna îngăduia existenţa unui element ţărănesc neproductiv, întârziind dezvoltarea clasei micilor proprietari liberi. Egalitarismul ei producea o nivelare socială în sens negativ.

Figura 1. Exploatare agricolă în fâşii înguste de pământ, aşa cum se practica în Rusia centrală în jurul anului 1900

.

Cu toate acestea, sistemul comunal supravieţuia tuturor dificultăţilor, fiind sprijinit atât de oficialităţi cât şi de ţăranii înşişi. Guvernul era mulţumit de sistem şi făcuse aproape imposibilă, prin lege, ieşirea ţăranilor din cadrul lui, dat fiind că astfel era asigurată plata la timp a dărilor şi altor obligaţii faţă de stat, evitându-se (cel puţin în teorie) un şomaj rural masiv. Ţăranii se simţeau încă şi mai ataşaţi de sistemul comunal: credinţa lor era că Dumnezeu a creat pământul, precum aerul şi apa, spre folosul tuturor oamenilor, motiv pentru care acesta putea fi doar cultivat, nu şi deţinut în proprietate. Sistemul comunal garanta (din nou, în teorie) accesul fiecăruia la o bucată de pământ. Pentru ţărani, era drept şi inevitabil ca toate pământurile din Rusia aflate în proprietate privată să fie luate proprietarilor şi date comunelor. La începutul secolului nostru, ţăranii ruşi aşteptau cu încredere ca, de la o zi la alta, ţarul să hotărască o astfel de mare „redistribuire” naţională şi să împartă comunelor tot pământul aflat în mâinile proprietarilor. Această aşteptare, bazată pe credinţa retrospectivă într-un trecut îndepărtat, când pământul era disponibil în cantităţi nelimitate, făcea din ţăranul rus un potenţial adept al intelectualităţii revoluţionare.

Exista la începutul secolului opinia generală