sunt mulţi şi de multe feluri, grăi cârciumarul în ziua următoare, privind când la nevastă, când la soacră-sa. Îţi închipuieşte că unul se duce să cumpere ceva, bunăoară ca Lică Sămădăul, care se ducea să vadă pădurile. Asta e treaba lui, şi cine ştie dacă nu l-aş supăra, dacă nu l-aş păgubi, poate, spunându-le altora c-a trecut pe aici. El se duce să târguiască, şi dacă vine în urma lui altul, care din întâmplare voieşte să cumpere tot acele păduri, şi eu spun că Lică a trecut pe aici, acest al doilea cumpărător grăbeşte, soseşte la vreme şi poate să-i strice târgul. Voi înţelegeţi?

  — Aşa e, răspunse bătrâna.

  — Ori poate să vie unul care are şi el păduri de dat şi umblă după Lică pentru ca să se înţeleagă cu el: dacă-i spun că Lică a trecut pe aici, îl folosesc poate pe el şi pe Lică, dar îl păgubesc pe acela la care Lică plecase, iară eu n-am să folosesc, nici să păgubesc pe nimeni.

  — Aşa e, zise iar bătrâna. Ai toată dreptatea, noi nu suntem puşi aici pentru ca să le dăm drumeţilor ştire despre cei ce vin şi cei ce trec.

  — Noi nu ştim nimic şi ne căutăm de treaba noastră! Adause Ghiţă scurt şi hotărât.

  De aici înainte, cârciumarul, cârciumăriţa şi soacra cârciumarului nu-şi mai aduceau aminte de oamenii ce treceau pe drum, iar altfel lucrurile se petreceau tot ca mai nainte.

  Dar încă în acea zi Ghiţă se duse cu treabă la Arad, cumpără două pistoale şi îşi luă o a doua slugă, pe Marţi, un ungur înalt ca un brad. Peste câteva zile se duse apoi la Fundureni şi se întoarse cu doi căţei flocoşi. Mai avea el un câine la casă, dar acesta era leneş, se deprinsese cu oamenii şi nu lătra pe nimeni. El puse dar căţeii de mici în lanţ şi nu le dădea drumul decât atunci când nu erau oameni la cârciumă, apoi slobozea şi porcii şi asmuţea căţeii asupra lor. Îi râdea inima când vedea cum căţeii prind şi cum scot sânge din urechile grăsunilor, şi voind să-şi deprindă câinii la asmuţat, se deprinsese şi el atât de mult, încât aştepta cu oarecare nerăbdare zilele în care nu erau oameni la cârciumă, şi atunci petrecea ceasuri întregi cu câinii săi.

  Ana nu-i putea suferi pe aceşti câini şi se supăra cu atât mai mult când bătrâna zicea că e bun câinele la casă, fiindcă omul poate să doarmă mai liniştit când se ştie păzit de nişte câini buni. Aşa era; însă Ana simţea că de câtva timp bărbatul ei s-a schimbat şi îi părea că, de când are câini, ţine mai puţin la nevastă şi la copii.

  Ca om harnic şi sârguitor, Ghiţă era mereu aşezat şi pus pe gânduri, dar el se bucura când o vedea pe dânsa veselă: acum el se făcuse mai de tot ursuz, se aprindea pentru orişice lucru de nimic, nu mai zâmbea ca mai nainte, ci râdea cu hohot, încât îţi venea să te sperii de el, iar când se mai hârjonea câteodată cu dânsa, îşi pierdea lesne cumpătul şi-i lăsa urme vinete pe braţe. Adeseori Ana ar fi voit să-l întrebe: „Ghiţă! Ce-i cu tine?”, însă ea nu mai îndrăznea să-i vorbească dezgheţat ca mai nainte, căci se temea ca nu cumva el să se mânie şi pe dânsa, ceea ce nu făcuse încă până atunci.

  Aşa sosiră zilele de toamnă.

  Într-o zi de joi, când locul de dinaintea cârciumii era plin de oameni, sosi o turmă de grăsuni mari şi frumoşi, tot unu ca unu.

  Unul dintre boitari, un băietan ca de şaptesprezece ani, intră în cârciumă şi căută pe Ghiţă.

  — Sănătate şi voie bună de la Lică Sămădăul! Zise el îndrăzneţ. Ţi-a lăsat vorbă să ne dai să mâncăm şi să bem; au să vie şi celelalte turme în urmă şi ne-a spus ca să-ţi lăsăm cinci grăsuni din turmă şi să ţi-i alegi după plac.

  — Bine plăteşte Lică! Zise unul din drumeţi.

  — Are de unde! Adause altul.

  — Mai ştii?! Întâmpină al treilea. Are turme multe, şi porcarii beau şi mănâncă mult.

  Ghiţă-şi încreţi fruntea. Vorbele boitarului şi apoi vorbele drumeţilor erau parcă să-l scoată din sărite. El simţea că, dacă nu primeşte, se trage în degete cu Lică; dar aici, faţă cu oamenii, nu putea să primească.

  — Bine, zise el, călcându-şi pe inimă. Lăsaţi, că mă înţeleg eu cu Lică. Mâncaţi numai şi beţi; grija mea de plată.

  Băietanul ieşi, iar Ghiţă se întoarse spre oameni şi mai adause:

  — Ce ştiu eu cât vor fi mâncând oamenii lui? Eu vreau să am socoteală curată.

  — Aşa-i! Ziseră oamenii.

  — Bine, Ghiţă, de ce n-ai primit grăsunii? Întrebă în urmă bătrâna.

  — Ce să fac eu cu grăsunii lui? Răspunse el cam necăjit.

  — Să-i tai, să-i vinzi, să-i îngraşi. Ghiţă, ia grăsunii, că rămâi fără bani. Dac-ar avea omul bani gata, n-ar plăti în grăsuni. Trebuie să primeşti ce-ţi dau oamenii, fiindcă nimeni nu-ţi poate da ceea ce nu are. Omul e cinstit şi te plăteşte cinstit: de ce să-l superi fără nici un folos? Acum îţi dă, acum ia, căci nu ştii ce are să fie mâine.

  — Lasă, că mai vin şi alte turme… Grăi Ghiţă cam cu jumătate de gură. Să mă mai gândesc, să mai văd ce cheltuială fac oamenii.

  — Gând bun să-ţi dea Dumnezeu!

  Nici Ghiţă n-ar fi cerut decât un gând bun de la Dumnezeu, dar îi era greu să se oprească asupra unui gând, fie el bun, fie rău.

  Turmele treceau una câte una pe dinaintea cârciumii; când una se vedea din depărtare, cealaltă pornea mai departe, şi locul se deşerta, dar peste puţin iar se umplea. Şi cum turmele plecau una câte una, Ghiţă întreba mereu câte mai sunt, şi pe cât numărul