iar apa din ele era plină de insecte. Animalul este cel mai activ la lăsarea întunericului, activ fiind folosit în sensul cel mai relaxat al cuvântului. Se mişcă pe crengile copacilor cu capul în jos, cu o viteză de abia 400 metri pe oră. Pe sol, se târăşte până la următorul copac cu aproximativ 250 metri pe oră, dacă se grăbeşte, ceea ce îl face de 440 ori mai încet decât un jaguar. Dacă nu se grăbeşte, parcurge patru, cinci metri pe oră.

Leneşul cu trei degete nu are prea multe informaţii despre lumea înconjurătoare. Pe o scară de la 1 la 10, în care 2 reprezintă lipsa de acuitate ieşită din comun şi 10 acuitatea extremă, Beebe (1962) i-a dat leneşului 2 pentru gust, pipăit, vedere şi auz, şi 3 pentru miros. Dacă dai peste un leneş care doarme în mediul său natural, îl poţi trezi cu două-trei bobârnace; atunci se va uita adormit în oricare altă direcţie, dar nu la tine. Nu se ştie de ce se uită împrejur, pentru că e cunoscut faptul că oricum vede totul ca prin ceaţă. Cât despre auz, e mai degrabă neinteresat de sunete decât surd. Beebe a consemnat că folosirea unei arme în preajma unui leneş adormit sau care mănâncă nu-i provoacă aproape nicio reacţie. Iar mirosul, chiar dacă e un pic mai bun, nu trebuie supraestimat. Se spune ca pot mirosi şi evita crengile uscate, dar Bullock (1968) a consemnat că leneşii cad adesea de pe crengile uscate.

Şi cum supravieţuieşte, v-aţi putea întreba?

Tocmai pentru că este atât de încet. Somnolenţa şi lentoarea îl ţin departe de pericole, departe de jaguari, pisici-tigru, vulturi şi anaconde hrăpăreţe. Blana lui adăposteşte o algă care este maro în timpul sezonului uscat şi verde în timpul celui ploios, aşa că animalul se pierde în muşchiul şi frunzişul care îl înconjoară şi seamănă cu un cuib de furnici albe sau cu o parte a unui copac.

Leneşul cu trei degete duce o viaţă liniştită, vegetariană, în perfectă armonie cu mediul. „Poartă întotdeauna un zâmbet fericit pe faţă”, a raportat Tirler (1966). Am văzut acel zâmbet cu ochii mei. Nu obişnuiesc să atribui trăsături umane şi emoţii animalelor, dar de multe ori în acea lună petrecută în Brazilia, uitându-mă la un leneş în repaus, am simţit că eram în prezenţa unor yoghini cufundaţi în meditaţie sau a unor sihaştri rugându-se, fiinţe înţelepte ale căror vieţi intense erau dincolo de investigaţiile mele ştiinţifice.

Uneori amestecam specializările. Câţiva dintre colegii mei de la religie, agnostici rătăciţi, care nu deosebeau stânga de dreapta, sclavi ai raţiunii îmi aminteau de leneşul cu trei degete; iar leneşul cu trei degete, un exemplu minunat al miracolului vieţii, îmi amintea de Dumnezeu.

N-am avut niciodată probleme cu oamenii de ştiinţă care-mi erau colegi. Suntem nişte oameni prietenoşi, atei, muncitori, băutori de bere care sunt preocupaţi de sex, şah şi baseball, când nu sunt preocupaţi de ştiinţă.

Am fost un student foarte bun, dacă mi se permite să spun asta despre mine. Am fost premiant la St. Michael College ani la rând. Am obţinut toate distincţiile posibile de la Catedra de Zoologie. Dacă n-am luat niciuna de la Catedra de Religie, e pentru că pur şi simplu nu există asemenea distincţii în acest departament (distincţiile religioase nu se află în mâinile muritorilor, o ştim cu toţii). Aş fi primit Medalia Academică a Guvernatorului General, distincţia cea mai prestigioasă a Universităţii din Toronto pentru studenţii din ultimul an, distincţie care a fost primită de mulţi canadieni celebri, dacă n-ar fi fost un băiat rozaliu, mâncător de friptură, cu un gât ca un trunchi de copac şi un temperament insuportabil de vesel.

Încă mă doare un pic lovitura. După ce ai suferit mult în viaţă, fiecare durere în plus este insuportabilă şi neînsemnată în acelaşi timp. Viaţa mea e ca o pictură cu tema memento mori din arta europeană: există întotdeauna o hârcă care rânjeşte lângă mine ca să-mi aducă aminte de nebunia ambiţiei umane. Îmi bat joc de această hârcă. Mă uit la ea şi-i spun:

— Ţi-ai ales prost omul. Poate că nu crezi în viaţă, dar eu nu cred în moarte. Du-te în altă parte!

Hârca chicoteşte şi se apropie din ce în ce mai mult, dar asta nu mă surprinde. Motivul pentru care moartea se ţine atât de aproape de viaţă nu este necesitatea biologică, ci invidia. Viaţa e atât de frumoasă, încât moartea s-a îndrăgostit de ea, o dragoste posesivă care înşfacă tot ce poate. Dar viaţa trece uşor peste uitare, pierzând doar câteva lucruri neimportante, iar întunericul nu e decât umbra trecătoare a unui nor. Şi băiatul rozaliu a primit încuviinţarea de la comitetul burselor Rhodes. Îmi place foarte mult şi sper că timpul pe care l-a petrecut la Oxford a fost o experienţă bogată. Dacă Lakshmi, zeiţa bogăţiei, mă va favoriza vreodată, Oxfordul e al cincilea pe lista oraşelor pe care aş vrea să le vizitez înainte de a muri, după Mecca, Varanasi, Ierusalim şi Paris.

Nu am nimic de spus despre slujba mea, doar că o cravată e un laţ, care, deşi inversat, poate spânzura un om dacă nu e atent.

Mi-e dragă Canada. Mi-e dor de căldura din India, de mâncare, de şopârlele de casă de pe pereţi, de musicalurile de pe ecranele argintii, de vacile care hoinăresc pe străzi, de ciorile croncănitoare, chiar şi de pălăvrăgeala greierilor, dar mi-e dragă Canada. Este o ţară mult prea rece pentru oamenii obişnuiţi, locuită de oameni înţelegători, inteligenţi şi prost tunşi. Oricum, nu am de ce să mă întorc acasă la Pondicherry.

Richard Parker a fost tot timpul cu mine. Nu l-am uitat niciodată. Să îndrăznesc să spun că mi-e dor de el? Da. Mi-e dor. Încă îl văd în vise. Majoritatea sunt vise, dar vise nuanţate cu dragoste. Inima omenească e ciudată. Încă nu înţeleg cum a putut să mă părăsească atât de brusc, fără niciun la revedere, fără să se uite înapoi măcar o dată. Durerea aceea este ca o secure care-mi ciopârţeşte inima.

Doctorii şi asistentele de la spitalul din Mexic au fost incredibil de amabili cu mine. La