fel şi pacienţii. Victime ale cancerului sau ale accidentelor de maşină, după ce mi-au auzit povestea, s-au năpustit în cârje şi cărucioare să mă vadă, ei şi familiile lor, deşi niciunul nu vorbea engleza, iar eu nu vorbeam spaniola. Mi-au zâmbit, mi-au strâns mâna, m-au mângâiat pe cap, mi-au lăsat mâncare şi îmbrăcăminte pe pat. M-au făcut să trec prin crize incontrolabile de râs şi plâns.

Peste câteva zile, puteam să stau în picioare, să fac doi, trei paşi chiar, în ciuda senzaţiei de greaţă şi a stării de ameţeală şi de slăbiciune generală. Analiza sanguină arăta că eram anemic, că nivelul de sodiu era ridicat, iar cel de potasiu scăzut. Aveam retenţie de lichide şi picioarele mi se umflau îngrozitor. Arătam de parcă aş fi avut picioare de elefant. Urina era de un galben închis spre maro. După o săptămână, puteam să merg aproape normal şi puteam să mă încalţ dacă nu mă încheiam la şireturi. Pielea mi s-a vindecat, deşi mai am cicatrice pe umeri şi pe spate.

Prima dată când am deschis un robinet, jetul zgomotos şi abundent a fost atât de şocant că am început să mă bâlbâi, picioarele mi s-au înmuiat şi am leşinat în braţele unei asistente.

Prima dată când am fost la un restaurant indian în Canada, am mâncat cu mâna. Chelnerul m-a privit critic şi mi-a spus:

— De-abia aţi venit cu vaporul, nu-i aşa?

Am pălit. Degetele mele, care fuseseră papile gustative cu câteva secunde mai devreme, savurând mâncarea un pic înainte ca gura sa o facă, au devenit murdare sub privirile lui. Au îngheţat precum criminalii surprinşi asupra faptului. N-am îndrăznit să le ling. Mi le-am şters, vinovat, pe şerveţel. N-a realizat ce adânc m-au lovit cuvintele lui. Erau ca nişte cuie pe care mi le bătea în carne. Am luat furculiţa şi cuţitul. Nu prea folosisem asemenea instrumente. Mâinile îmi tremurau. Sambarul pe care îl mâncam îşi pierduse gustul.

Capitolul 2

Locuieşte în Scarborough. Este un om nu foarte înalt, slab, nu măsoară mai mult de un metru şaptezeci şi cinci. Cu părul şi ochii negri. Părul încărunţit la tâmple. Nu pare să aibă mai mult de patruzeci de ani. Cu un ten plăcut, de culoarea cafelei. Deşi e o vreme blândă de toamnă, îşi pune o haină de iarnă cu glugă cu blană ca să meargă la restaurant. Are o faţă expresivă. Vorbeşte repede, dând din mâini. Nu pălăvrăgeşte. Acţionează.

Capitolul 3

Mi-au pus numele după un bazin de înot. Destul de ciudat, având în vedere că părinţii mei n-au fost niciodată prea atraşi de apă. Unul dintre primii parteneri de afaceri ai tatălui meu a fost Francis Adirubasamy. A devenit un bun prieten al familiei. L-am numit Mamaji, mama fiind cuvântul tamil pentru unchi, iar ji un sufix folosit în India pentru a indica respect şi afecţiune. Când era tânăr, cu mult înainte de a mă fi născut eu, Mamaji a fost campion la înot, campion pe tot sudul Indiei. Fratele meu Ravi mi-a spus odată că, atunci când s-a născut, Mamaji n-a reuşit să respire singur, iar doctorul a trebuit să-l ia de picioare şi să-l rotească deasupra capului.

— Şi trucul a mers, a spus Ravi, rotindu-şi sălbatic mâna deasupra capului. A tuşit, a scuipat apa şi a început să respire aer, dar toată carnea şi tot sângele au fost împinse în partea de sus a corpului. De aceea pieptul lui e atât de dezvoltat, iar picioarele atât de firave.

L-am crezut. (Ravi tachina nemilos. Prima dată când l-a numit pe Mamaji „domnul Peşte” în faţa mea, i-am lăsat o coajă de banană în pat.) Chiar la şaizeci de ani, când era puţin cocârjat, şi o viaţă întreagă de contra-gravitaţie obstetrică începuse să-i împingă carnea în jos, Mamaji a înotat treizeci de lungimi de bazin în fiecare dimineaţă, la Aurobindo Ashram.

A încercat să-i înveţe pe părinţii mei să înoate, dar nu a reuşit să-i facă să intre în apă decât până la genunchi şi să facă mişcări ridicole cu braţele, care, în cazul în care exersau stilul brass, îi făcea să pară ca şi cum ar fi mers prin junglă, dând la o parte iarba înaltă din faţă, iar dacă exersau stilul crawl, ca şi cum ar fi alergat în josul unui deal cu braţele în balans ca să nu cadă. Ravi era la fel de lipsit de entuziasm.

Mamaji a trebuit să aştepte până când am apărut eu ca să găsească un discipol doritor. Când am ajuns la vârsta de şapte ani, vârstă la care Mamaji a pretins că pot să înot, spre disperarea mamei, m-a dus jos, pe plajă, şi-a întins braţele spre mare şi a spus:

— Ăsta e cadoul meu pentru tine.

— Şi apoi aproape te-a înecat, a pretins Mama.

I-am rămas credincios gurului meu acvatic. Sub privirile sale atente m-am întins pe plajă, mi-am fluturat picioarele şi am împins nisipul în lături cu mâinile, întorcând capul la fiecare mişcare pentru a respira. Probabil arătam ca un copil într-o criză de nervi ciudată, care se petrecea cu încetinitorul. În apă încercam să fac totul ca să pot să înot, pe când el mă ţinea la suprafaţă. Era mult mai dificil decât pe uscat. Dar Mamaji era răbdător şi mă încuraja.

Când a crezut că am progresat suficient, am renunţat la râsete şi ţipete, la bălăceală, la valurile albastru-verzui şi la surf şi ne-am îndreptat spre bazinul de înot, rectangular şi fără valuri, de formalitatea necesară activităţii şi pentru care trebuia să plătim o taxă de intrare.

M-am dus acolo cu el de trei ori pe săptămână toată copilăria, lunea, miercurea şi vinerea, devreme dimineaţa, ca un ritual executat cu regularitatea de ceasornic a mişcărilor de