crawl autentic. Îmi aduc aminte cu exactitate modul demn în care acest om se dezbrăca lângă mine, cum fiecare haină scoasă îi dezvelea o parte a corpului şi cum decenţa era salvată chiar la sfârşit de o întoarcere uşoară şi de un costum de înot atletic, de import. Stătea drept şi era gata. Era de o simplitate epică. Lecţiile de înot, care între timp au devenit antrenamente, erau istovitoare, dar aveam plăcerea profundă de a face mişcările cu uşurinţă şi viteză din ce în ce mai mare, iar şi iar, până la o stare de transă, apa transformându-se din plumb topit în lumină lichidă.

Doar eu mă duceam pe ţărm – plăcere vinovată – atras de valurile puternice care se spărgeau şi mă cuprindeau în unduirea umilă a mişcării de du-te-vino, lasouri blânde care-l prindeau pe binevoitorul băiat indian.

Cadoul meu pentru Mamaji, când trebuie să fi avut vreo treisprezece ani, a fost să înot două lungimi într-un perfect stil fluture. Eram atât de extenuat la sfârşit, încât n-am putut nici să-i fac semn cu mâna.

Pe lângă înotul propriu-zis, erau discuţiile pe marginea lui. Astea îi plăceau tatei. Cu cât se împotrivea mai tare înotului, cu atât era mai pasionat de ele. În vacanţă discuta despre înot, în timpul lucrului despre cum să conduci o grădină zoologică. Era mult mai uşor să te descurci într-o apă fără hipopotami decât într-una plină de animalele astea.

Mamaji a studiat la Paris timp de doi ani datorită administraţiei coloniale. A fost perioada cea mai bună a vieţii sale. Asta se întâmpla la începutul anilor ’30, când francezii încercau să facă Pondicherry la fel de galic pe cât de britanic voiau britanicii să facă restul Indiei. Nu-mi aduc aminte exact ce studiase Mamaji. Presupun că ceva comercial. Era un povestitor minunat, dar uitase de studii, de Turnul Eiffel, de Luvru sau de cafenelele de pe Champs-Elysees. Toate povestirile sale erau despre înot şi competiţii de înot. De exemplu, era piscina Deligny, cea mai veche piscină a oraşului, datând din 1796, o barjă în aer liber amarată în Cheiul Orsay şi locul de desfăşurare a probelor de înot la Olimpiada din 1900. Dar niciunul dintre timpi nu a fost validat de Federaţia Internaţională de înot pentru că bazinul era cu şase metri prea lung. Apa din bazin era adusă direct din Sena, nefiltrată şi neîncălzită.

— Era rece şi murdară, spunea Mamaji. După ce traversase tot Parisul, apa era destul de îndoielnică. Iar oamenii de la bazin o făceau absolut dezgustătoare.

Cu şoapte conspirative, cu detalii şocante care să-i susţină afirmaţia, ne asigura că francezii aveau standarde scăzute în ceea ce priveşte igiena.

— Deligny era destul de rău. Bain Royal, o altă latrină pe Sena, era şi mai rău. Cel puţin la Deligny scoteau peştii morţi.

Oricum ar fi, un bazin olimpic rămâne un bazin olimpic, binecuvântat de o glorie nemuritoare. Deşi era o cloacă, Mamaji vorbea despre Deligny cu un zâmbet de îndrăgostit.

Te simţeai mai bine la piscinele Chateau-Landon, Rouvet sau Boulevard de la Gare. Erau piscine acoperite, şi deschise tot anul. Apa era asigurată prin condensare din motoare cu aburi de la fabricile din apropiere şi deci era mai curată şi mai caldă. Dar aceste piscine erau totuşi puţin mizere şi erau destul de aglomerate.

— Erau atâţia scuipaţi şi flegmă pe apă, încât credeam că înot printre meduze, a chicotit Mamaji.

Piscinele Hebert, Ledru-Rollin şi Butte-aux-Cailles erau luminoase, moderne, spaţioase, alimentate prin fântâni arteziene.

Ele stabileau standardele de excelenţă în domeniul piscinelor municipale. Era şi piscina des Tourelles, bineînţeles, cea de-a doua piscină olimpică a oraşului, inaugurată în timpul jocurilor din 1924. Şi mai erau şi altele, multe.

Dar pentru Mamaji nicio piscină nu atingea gloria piscinei Molitor. Era într-adevăr gloria supremă a piscinelor Parisului şi a întregii lumi civilizate.

— Era o piscină în care le-ar fi plăcut şi zeilor să înoate. Molitor avea cel mai competitiv club de înot din Paris. Erau două bazine, unul în aer liber şi altul acoperit. Amândouă erau mari ca două mici oceane. Cel acoperit avea întotdeauna două culoare rezervate pentru înotători care voiau să facă lungimi de bazin. Apa era atât de limpede şi de curată că ai fi putut s-o foloseşti pentru cafeaua de dimineaţă. Cabine de lemn albastre şi albe înconjurau bazinul pe două etaje. Puteai să priveşti în jos ca să vezi orice şi pe oricine. Paznicii care îţi marcau cabina cu cretă ca să arate că e ocupată erau bătrâni şchiopi, prietenoşi, într-un fel ursuz. Niciun fel de ţipete sau de prostii nu reuşeau să-i scoată din sărite. Apa de la duşuri era fierbinte, relaxantă. Exista o saună şi o cameră pentru exerciţii. Bazinul în aer liber era transformat în patinoar iarna. Avea bar, cafenea, o punte însorită, chiar şi două plaje mici cu nisip adevărat. Lemnul, gresia şi alama străluceau de curăţenie. Era, era…

Era singurul bazin care-l făcea pe Mamaji să tacă, memoria sa trebuind să facă prea multe lungimi ca să le poată menţiona.

Mamaji îşi aducea aminte, Tata visa.

Aşa mi-am dobândit numele când am venit pe lume, un ultim element binevenit adăugat familiei mele, la trei ani după Ravi: Piscina Molitor Patel.

Capitolul 4

Bătrâna noastră naţiune era republică doar de şapte ani când s-a mărit cu încă un mic teritoriu. Pondicherry a intrat în Uniunea Indiană pe 1 noiembrie 1954. Şi cum realizările civice se succed, o porţiune din terenurile Grădinii Botanice din Pondicherry a devenit disponibilă fără taxă de închiriere pentru o atrăgătoare oportunitate de afacere – iată! – şi India avea un zoo nou-nouţ, proiectat şi condus pe baza celor mai modeme şi sănătoase principii din punct de vedere biologic.

Era o grădină imensă, întinsă pe acri de teren, mare cât să fie explorată cu trenul, deşi şi ea şi trenul păreau să se micşoreze pe măsură ce creşteam. Acum e atât de mică încât îmi încape în cap. Trebuie să vă imaginaţi un loc fierbinte şi umed, scăldat în lumină şi în culori vii. Diversitatea florilor e nesfârşită. Sunt copaci, tufe şi plante căţărătoare din abundenţă, smochini indieni, copaci gulmohurs, flăcări ale pădurii,