Începe să-mi scuture haina prin părțile prăfuite.

Fătălăul s-a-napoiat la dama de la masa lui. Mă uit pieziș către el.

— Vă rog se no encepeți iară, señor, zice Periera. Nu ne plac escandalurile aicea.

Mă prăbușesc în scaun.

— Cred c-ai dreptate-n ce spui, îi zic. Am băut cam mult înainte de-a veni-ncoa, ș-oricum avea dreptate să mi-o tragă. S-ar părea că nu-i chiar așa de fătălăul cum arată, continui eu.

Zîmbește.

— Ascultă, Periera, îi zic, du-te la tipul ăla și spune-i că-mi pare rău și c-aș vrea să vină să bem un pahar împreună, ca să nu fie ranchiună. Mă mut în partea aia că am nevoie de aer.

Mă ridic și traversez anevoie încăperea către latura unde-s ferestrele, ș-aleg o masă-n colț. Periera se duce la fătălău și vorbește cu el și, după un timp, acesta se ridică, îi spune ceva damei celei grase și se-ndreaptă spre mine. Cum stă și mă privește, îmi face iar cu ochiu’.

— Ascultă amice – încep cu glas tare și amabil – mă tem că n-a fost prea plăcut ce ți-am zis adineauri. Mai degrabă-s eu eschimos decît tu fătălău. Stai jos și hai să ciocnim un pahar pe chestia asta.

Dăm noroc și-mi plasează ceva-n palmă. Strig chelneru’ și-l pun să ne-aducă paharele și whiskyu’ de la masa cealaltă. Nu prea ne mai bagă nimeni în seamă, acu’ că distracția s-a terminat, și – după ce-am turnat băutura – aprind o țigară și-ncep să dau din cap zîmbind, ca și cam aș duce o conversație ușoară.

Trag cu ochiu’ pe sub masă la ce mi-a pus în mînă. E insigna lui federală. I-o strecor înapoi.

— În regulă, Sagers, îi spun, zîmbind amabil și politicos, c-un sughiț sonor, ca s-audă și cei interesați. Ce știi?

Se servește c-o țigară și, ascuns de mișcările pe care le face ca s-o aprindă, începe să vorbească precipitat, zîmbind și gesticulînd ca și cum am avea o discuție amuzantă.

— O mulțime, zice. Da’ nimic care să ducă la ceva. Am aterizat la Palm Springs ș-am început să cutreier în căutare de lucru. Le-am spus c-am încercat să fac figurație la studiourile de pe coastă. Am intrat în legătură c-o individă mai în vîrstă, care mi-a găsit o slujbă la Miranda, însă mi-am dat repede seama că slujba pe care-o caut trebuie să fie aici, așa că i-am făcut să mă zboare. Singuru’ mijloc ca să pătrund aici era să accept rolu’ ăsta de partener de dans, mai mult cu fustă decît cu pantaloni.

Și continuă:

— Halal local. Nu le lipsește nimic. Jumuleală pe toată linia. Sus se joacă-ntr-un stil care ar pune-n dificultăți și Banca Federală, iar ruleta-i măsluită în așa hal că-ntr-o seară cînd unu’ a cîștigat ceva, crupierul a fost terminat. Tipu’ din colțu’ de colo, cel cu mustața pe oală, plasează cocaină. Ăsta-i individu’ pe care n-a putut să pună mîna brigada de narcotice a poliției din New York în afacerea de-acum trei ani – tot ce nu știe el despre vînzarea drogurilor se poate bate la mașină pe dosul unui timbru. Nici tipii care frecventează localu’ nu-s așa de greu de identificat. Unii dintre ei sînt obișnuiții familiști din Palm Springs în căutare de prospătură cu șolduri, iar alții au niște mutre să le tot dai de la zece la cincizeci după gratii. Femeile sînt un buchet amestecat. Unele dintre ele lucrează aici, iar altele habar n-am pe unde. Mișună p-aici tot felu’ de poame.

Îmi trece sticla.

— Tu cum te acoperi? întreabă.

— Pretind că vin de la Magdalena, din Mexic, îi spun. Le-am dat să-nțeleagă că ți-a lăsat un tip niște gologani, că am un fișic în cont pentru tine și c-am venit să-ți dau vestea cea mare. Asta te-ajută să pleci d-aici. Apoi am de gînd s-o mai lungesc cam o săptămînă ’nainte de a mă-ntoarce, doar dacă nu răsuflă ceva. Da’… unde-i dama?

— E p-aici, spune. N-o dibuiesc și n-ai să-i dai nici tu de urmă, Caution. Dacă localu’ ăsta e al ei, atunci eu sînt popă catolic. Individu’ ăla, Periera, directorul, o tratează ca pe-o otreapă. Face pe amfitrioana p-aici și-și dă niște aere teribile. E-n permanență afumată. E de soi și se-mbracă grozav, de parc-ar avea un milion de dolari. Adevăratu’ stăpîn e Periera.

— Ea locuiește aici? îl întreb.

— Nici gînd. Stă la un mic conac, dincolo de răscruce, înapoi către Lacul Uscat. Nu-i departe, vreo cinșpe kilometri d-aici. Am cercetat-o. De obicei nu dai de nimeni p-acolo, în afară de femeia care face curat. Cel mai adesea nu-i absolut nimeni acolo.

— E-n regulă, îi zic. Acu’ fii atent. Peste cîteva minute am s-o șterg d-aici ș-am să-mi bag nasu-n ferma aia. Dacă nu-i nimeni, poate arunc un ochi înăuntru. După ce mă evaporez, dai în vileag chestia cu tipu’ din Arispe care ți-a lăsat pitacii ăia și le spui că-ți dai demisia și te duci în Mexic să-i încasezi. Mîine dimineață-ți faci bagajele și te cari. Te duci la Palm Springs și faci zarvă mare că pleci în Mexic. Iei legătura cu șefu’ poliției și-i spui să se țină la distanță de bomba asta cît timp mă-nvîrt eu p-aici. Spune-i să-i zică directorului băncii să-și țină gura pe chestia obligațiunilor contrafăcute. Apoi te topești spre graniță cu mașina. Cînd te-ai îndepărtat suficient, schimbi direcția, părăsești mașina-ntr-un șanț la Yuma, prinzi un avion și te-ntorci la Washington. Spune-le că sînt aici și că-s gata pregătit. M-ai înțeles?

— Te-am înțeles. Îmi spune. Da’ nu-mi place, Lemmy. Nu știu de ce, mi-a intrat în cap ideea că cineva p-aici a mirosit că nu-s figurant de cinema autentic, care face pe dansatoru’. Par cam bănuitori.

— Ei și? îi spun. Bănuiala n-a făcut nimănui vreun rău pîn-acum. E-n regulă, Sagers.

Începem iar să bem și să vorbim și, după un timp, montez o despărțire cu călduroase strîngeri de mîini și cer socoteala. Plătesc, îi adresez un buenas noches sonor lui Periera, care se-nvîrtește-n jurul intrării zîmbind