Gonesc pîn-ajung la intersecție ș-o iau pe șoseaua principală, care taie prin deșert. E încă foarte cald. Înfig acceleratoru’ pîn-n la fund și curînd pot să văd ferma cu povestea. E un ranch ca toate ranch-urile. Opresc în spatele unui copac, cobor și dau roată cu privirea. Nu-s lumini și nu-i nici un semn de viață. Ocolesc prin spate și nu observ nimic deosebit. Locu-i împrejmuit c-un gard de pari și-ndată găsesc o poartă prin care pot intra. Mă duc la veranda din spate și bat la ușă, da’ nimeni nu mișcă.

Hotărăsc să-mi pun talentele la contribuție și mi le exersez asupra ușii c-un șperaclu mic de oțel pe care-l port cu mine, și după vreo două minute broasca cedează – mai ușor ca o señorita din Sevilla în fața lui Don Juan – și intru.

Scot lanterna cu baterie. Mă aflu-ntr-un fel de vestibul mobilat destul de drăguț. În fața mea-i un culoar care duce spre holul principal, cu uși pe ambele laturi. La capătul acestui culoar, pe dreapta, sînt cîteva trepte care duc la etaj. Presupun că ceea ce caut s-ar putea să fie-ntr-un dormitor, așa că mă strecor de-a lungu’ coridorului, urc treptele și-ncep tiptil să caut dormitoru’ damei.

Acolo sus sînt patru dormitoare. Unul arată ca și cum ar fi camera femeii de serviciu, iar celălalt e un fel de debara plin cu tot felul de vechituri. În partea cealaltă a holului sînt alte două-ncăperi. Una dintre ele nu pare s-aparțină cuiva în special, îi lipsește orice amănunt care-ar putea să-mi atragă atenția. Cînd încerc ultima ușă, constat că e-ncuiată, așa că s-ar putea ca asta să fie camera pe care-o caut.

Cercetez broasca ș-ajung la concluzia că n-are să reziste șperaclului din buzunaru’ meu; o încerc, cu efectu scontat. Deschid ușa repede și intru. De-ndată ce-am pășit în cameră, simt după miros c-am găsit ce caut – parfumul exală și mă izbește. E îmbietor – mi-au plăcut întotdeauna garoafele.

Traversez și las storurile la ferestre ca să pot aprinde lanterna, apoi privesc în jur.

E chiar camera damei. Un mantou stă aruncat pe speteaza unui fotoliu, iar jos, într-un șir lung, sînt așezați cei mai eleganți pantofi pe care i-am văzut vreodată. Ce mai pantofi, frățioare! Pantofi mici, din lac lucios, cu tocuri franțuzești; și mai sînt pantofi de seară din satin și crêpe-de-Chine; apoi pantofi maro de stradă, cizmulițe de călărie ș-o pereche de papuci matlasați, din satin, care-ar fi convins pe orice burlac să-i încalțe. Vă spun eu că pantofii ăștia-s grozavi. Văzîndu-i, poți să-ți dai seama că stăpîna lor știe să se descurce-n lume și nu mă-ndoiesc că dacă și restu’ garderobei e la același nivel, ei bine, ai oricînd ce s-admiri.

Îmi bag nasu’ pe ici, pe colo. Încerc să-mi imaginez locu-n care o damă – o damă inteligentă – ar ascunde niște hîrtii așa fel încît nimeni să nu ghicească unde le-ar putea găsi, presupunînd că i-ar veni ideea să le caute. Cred că le-ar ascunde pe propria ei persoană, purtîndu-le peste tot cu ea, sau le-ar pune-ntr-un loc inofensiv, unde nu i-ar da prin minte nici unui deștept să le caute.

Într-un colț, de partea cealaltă, e un maldăr de cărți așezate pe o măsuță. Încep să le cercetez. Răsfoiesc primele cărți și le găsesc în regulă, da’ cînd apuc a patra carte – o carte de versuri legată-n piele – tresar, băiete! Cineva a scobit un dreptunghi din vreo cincizeci de pagini ale cărții, în care găsesc lipit un teanc de scrisori. Privesc adresa de pe plicu’ primei scrisori și zîmbesc cu gura pînă la urechi, pentru că e trimisă lui Granworth C. Aymes la Claribel Appartments, New York City.

Se pare că i-am jucat o festă bună Henriettei. Înfund teancu’ de scrisori în buzunar, pun cărțile la loc, închid și-ncui ușa-n urma mea, și-o șterg jos. Zăbovesc puțin, ca să mă conving că n-am fost urmărit, da’ totu’ pare să fie-n regulă.

Ies pe unde-am intrat și las ușa din spate cum am găsit-o, ca să nu dea de bănuit. Sar în mașină și bag în marșarier, cu intenția s-o iau pe șoseaua principală, care taie prin deșert, înapoi la Palm Springs, da’ pînă la urmă am ajuns la concluzia că n-ar strica să mă-ntorc la conacul Altmira și să dau o raită ca să văd cum merge petrecerea.

Ajung în vreo cinșpe minute.

Firma luminoasă e stinsă, iar localu-i cufundat în întuneric. Nici un semn, de nici un fel. Sus, la etaju’ din fața mea, zăresc o lumină slabă strecurată printre storuri.

Urc pînă la intrare, dar e bine-nchisă. Atunci îmi amintesc de ferestrele cu plasă de sîrmă din spate-n stînga și ocolesc într-acolo. Sînt și ele-nchise, da’ nu cine știe ce, așa că deschid una pe loc.

Luna s-a ridicat și lumina ei se strecoară din plin printr-un luminator așezat deasupra barului.

Închid fereastra-n urma mea și pornesc tiptil de-a curmezișu’ ringului. Sînt grozav de tăcut și dacă m-ați întreba de ce, n-aș putea să vă răspund. Mi se pare cam curios ca localu’ să se-nchidă atît de repede – mai ales cînd toată lumea avea aeru’ că se distrează așa de bine.

După ce-am trecut de platforma orchestrei, acolo unde-ncepe baru’, privesc cu luare-aminte pentru că din locul ăsta pot zări partea de jos a scărilor, care urcă pe lîngă perete.

O pată de lună lucește pe trepte și cum mă uit, privirea mi-e atrasă de ceva strălucitor. E șnuru’ de argint pe care Sagers îl purta la cămașa lui de mătase și de el mai atîrna o bucată de material, semn că cineva i l-a smuls.

Aprind lanterna și explorez primprejur. Nu s-aude nimic. Renunț la ideea de-a urca sus pe scară, ș-o iau de-a lungu’ pereților, încet și pe tăcute, pipăind ca să găsesc clanțele. Trec dincolo de peretele de la intrare, pen’ că știu unde duce coridoru’