nu mi-au spus-o. Poate vreo măsurătoare, pentru că am aflat mai tîrziu că băieții umblau cu un baston lung și cu o traistă veche după ei. Bastonul l-au găsit rupt în două, dar de traistă nu i-au mai dat de urmă. Poate a luat-o băiatul rabinului cu el. Ce știu, că toate astea le-am aflat la anchetă și au scris și ziarele, ce știu e că Lixandru a sărit cel dintîi în apă, cu capul în jos, și a stat așa, sub apă, cîteva minute. Iar cînd a ieșit, era alb la față și tremura de frig și le-a spus: „Dacă mai rămîneam puțin, nu mă mai vedeați. Apoi a adăugat: Dar să știți că e frumos, e ca în basme.” Apoi a sărit și Darvari, tot cu capul în jos, dar a ieșit numaidecît, și-i clănțăneau dinții. „Eu mă cobor mîine, că acum e tîrziu”, le-a spus. Apoi au sărit încă doi băieți, Aldea și cu Ionescu. Primul știa să înoate pe sub apă, și a rămas mult. Celălalt, lonescu, ieșise repede, aproape înghețat. Aldea, care știa bine să înoate, s-a ridicat de mai multe ori deasupra apei și le-a strigat: „N-o mai găsesc! O găsisem adineaori și acum a pierit, s-a ascuns din nou. Era ca o lumină mare de tot.” S-a mai dat o dată la fund, a mai rămas cîtva timp, apoi a ieșit, descurajat. „Era ca o peșteră de diamant, le-a spus, și luminată de parcă ardeau o mie de făclii.” „Asta e! a strigat atunci băiatul rabinului. O cunosc și eu.” Și, după ce și-a luat rămas bun de la toți și s-a îmbrățișat cu Aldea și cu Lixandru, s-a zvîrlit cu capul în jos și n-a mai ieșit. Băieții au așteptat pînă seara, apoi s-au dus fiecare pe la casele lor, după ce s-au jurat să nu dezvăluie nimănui semnele pe care le știau. A doua zi, Lixandru s-a dus la rabin, să vadă dacă i s-a întors fecioru-su. Nu se întorsese și poliția îl căuta prin mahalale. Cînd a trecut și a treia zi și băiatul tot nu s-a întors, Lixandru a venit să-mi povestească întîmplarea. A venit cu Borza, deși el nu fusese de față cînd se petrecuseră lucrurile. Apoi au început cercetările. Dar de la început s-au ivit dificultăți. Căci băieții spuneau toți că apa era mare, peste doi metri, căci nu-i dădeau ușor de fund, iar cînd a venit poliția, apa abia dacă era de un metru. Au căutat peste tot, zadarnic. Apoi au adus o pompă și au scos toată apa din pivniță, dar tot zadarnic. Mai tîrziu, cînd s-a reluat ancheta, s-au făcut săpături în fundul pivniței și au dat de un zid vechi și comisia arheologică a intervenit și au lărgit aria săpăturilor; s-au găsit resturi de fortificație medievală, apoi, și mai în adînc, urme de așezări omenești și mai vechi. Dar de băiatul rabinului, nici urmă.

— Cînd s-a întîmplat asta? întrebă Dumitrescu.

— În octombrie 1915, pe la începutul lunii, pe la 5, 6 octombrie.

Dumitrescu își însemnă data pe un carnet.

— În ce parte a orașului se găsește pivnița asta?

— Era aproape de Obor, pe maidanul care se întindea pe atunci între Obor și începutul bulevardului Pache Protopopescu. Am văzut-o și eu, am văzut și săpăturile comisiei arheologice. Dar acum n-a mai rămas nimic. Cînd au intrat nemții, în noiembrie 1916, au făcut acolo un depozit de muniții, iar în retragere l-au aruncat în aer. N-a mai rămas nimic din tot șantierul. Apoi, după război, s-a construit pe toate locurile acelea. Acum sînt numai case noi.

— Și era și Borza acolo, cu dumneata? întrebă Dumitrescu.

— Venise cu Lixandru. Știa și el, deși nu fusese de față.

— Bine, spuse Dumitrescu zîmbind. Destul pentru astăzi. O să mai stăm noi de vorbă.

Apoi, cu un aer preocupat, apăsă pe un buton.

— Condu pe domnul director în sala B, se adresă milițianului care intrase. Îi servești masa de la cantină.

— Vă foarte mulțumesc, spuse Fărîmă sculîndu-se de pe scaun și înclinîndu-se de mai multe ori.

Capitolul III

A patra zi, Dumitrescu dejuna din nou la Borza. Cînd au ajuns la cafea, îi spuse în treacăt, jucîndu-se cu scobitoarea și privind vag spre peretele din față, unde erau atîrnate cîteva talere de lemn și farfurii țărănești din Ardeal.

— Au fost cei de la Secția a IlI-a la Biblioteca Academiei și au cercetat colecțiile de ziare din 1915. Știi că Fărîmă avea dreptate. Lucrurile s-au petrecut așa cum ne-a spus Fărîmă: Iozi, băiatul rabinului, s-a azvîrlit în apă și n-a mai ieșit. Și nici nu i s-a mai găsit corpul. A dispărut fără urmă… N-ai auzit niciodată de povestea asta? Nu-ți amintești nimic? întrebă întorcînd capul și privindu-l în ochi.

— Habar n-am despre cine vorbești, făcu Borza scoțîndu-și șervetul și ștergîndu-se cu el pe față.

— Vorbeam de directorul dumitale, Fărîmă, cel de la Școala Mîntuleasa.

Borza își așeză tăcut șervetul pe masă și se lăsă pe speteaza scaunului.

— Da, continuă Dumitrescu zîmbind. E la noi. L-am oprit pentru anchetă. Mi se părea suspect…

— Vasăzică… începu Borza îmbujorîndu-se. Vasăzică, de-aceea ați schimbat și portarul.

— N-are nici o legătură una cu alta, îl întrerupse Dumitrescu. I s-a încredințat o altă misiune. Dar revenind la directorul dumitale, Fărîmă, pot să-ți spun că e un om ciudat. Are o memorie extraordinară. Își aduce aminte de cele mai mici amănunte. Îmi povestea despre dumneata că, în clasa a IV-a primară…

— Dar nu ți-am spus, domnule, că nu-l cunosc, că n-am făcut școala la el?! Nu ți-am spus că eu sînt din Tei, că am copilărit acolo, în Tei!

— Ei, tocmai aici e buba. Pentru că ai adus dumneata vorba, pot să-ți spun. Pe vremea dumitale, erau în Tei doar trei școli primare: două de băieți și una mixtă.

— Ei, și ce-are a face una cu alta? îl întrerupse nervos Borza.

— Are a face, pentru că în nici una din școlile astea nu s-a găsit înmatriculat numele dumitale.

— Da’ de unde știți?

— Pentru că s-au făcut cercetări.

Borza păli