Se strâng în jurul meu și așteaptă detalii. Le arăt niște mesaje mai deocheate. Râdem pe înfundate, ca niște adolescente de liceu. Undeva, camuflată în iubirea asta, mă simt ca atunci când îl iubeam pentru prima dată. Sănătoasă și de 16 ani.

Dora, Irina, Laura. Facem schimb de numere de telefon. Să ne mai auzim din când în când, să mai ieșim la o cafea când totul se va termina. Dar nu o facem. Pentru că, de fapt, am fi vrut să nu ne fi cunoscut niciodată.

– Face bine, le zic. O să mă duc la el, după Crăciun!

Și mă țin de gândul ăsta așa cum mă țineam când eram mică de mâna mamei în timp ce mă dezbrac, semnez și dau cardul de sănătate.

*

Părul crește. Înainte era blond ca mierea, acum e plin de fire albe. Suferința schimbă. La câteva zile după moartea tatei, bunica s-a trezit, într-o dimineață, complet albă-n cap, ca o foaie de hârtie pe care nu mai avea rost să scrii nimic.

Genele îmi cresc și ele. Doar sprâncenele se încăpățânează să-mi rămână subțiri și firave ca ale divelor de început de secol XX. Când termin radioterapia o să plec în Franța, să sărbătorim. Stau în pat, obosită după cele câteva minute de iradiere și visez la șampania pe care mi-a promis-o de Anul Nou. Deocamdată, însă, e abia noiembrie. Mai am de așteptat. Prima dată când s-a deschis ușa buncărului, mi-am simțit picioarele atât de grele, încât aproape că a fost nevoie să fac un efort ca să mă urnesc de pe loc și să mă îndrept spre camera de iradiere. Frica mă ocupa ca o idee fixă.

– Stați liniștită și respirați normal! Nu doare nimic!

Trag aer în piept și închid ochii. Simt mai multe perechi de mâini care mă așază, mă trag mai la dreapta, mai la stânga, îmi aranjează brațele pe lângă corp și picioarele unul lângă celălalt. O păpușă stricată, aia sunt.

Când eram mică aveam, la picioarele blocului, un atelier de reparații. Un fel de debara un pic mai mare, mirosind a gaz și unde fel de fel de obiecte zăceau aruncate claie peste grămadă. Acolo am dus-o pe Maşa. Când am intrat, Nea' Cristi stătea cu coatele sprijinite pe tejghea și umplea niște brichete. Maşa e pe moarte, i-am spus, aproape plângând. În timpul unei operații pe creier, făcută cu un compas dezinfectat cu spirt, biata de ea își pierduse vederea. Mecanismul care făcea să i se închidă și să i se deschidă ochii se rupsese și păpușa părea adormită. Sau moartă.

Nea' Cristi a luat-o din mâna mea și, fără un cuvânt, a întors-o cu capul în jos. Ochii îi rămăseseră ascunși sub pleoape, în timp ce rochița i se ridicase cu totul, dezvelindu-i fundul de plastic. Vino mâine, a zis, în timp ce se apucase să tragă de ea ca să-i scoată capul. Nea' Cristi era înalt, avea ochii albaștri, spălăciți, și un neg mare pe obraz. Într-o zi a închis debaraua și a fugit. În Canada. Așa vorbeau vecinii. Mă gândesc la Maşa cât aparatul se învârte deasupra mea. Tot așa trag și ăștia de mine ca să încerce să mă repare. Aparatul trece peste mine ca un nor uriaș și negru. E un fel de farfurie întinsă care scoate un zumzăit enervant. Într-adevăr, vocea a avut dreptate – nu mă doare nimic. Doar pielea devine roșie și fierbinte, iar corpul simte nevoia să rămână la orizontală și să-și tragă sufletul.

Acasă, mă trântesc în pat și rămân cu ochii lipiți de tavan. Îmi trec o mână peste cap și îmi îndes degetele, cât pot, în părul abia crescut. Creşte ondulat. Ceva din substanțele alea de mi le-au băgat la spital mi-l încrețește. Toată viața eu am avut părul drept. Ca tata. Cu cărare pe mijloc. mama însă, mama e creață. Acum, cu firele de păr ușor ondulate, încep să semăn cu ea. Și să mă și port ca ea. Simt că mă ia somnul, dar mă gândesc că uite, mai e un pic și vine fata de la școală și eu nu i-am pregătit nimic de mâncare. Sigur că ar putea să mănânce și ea niște sandviciuri, dar na, dacă tot sunt acasă, poate că un șnițel ar fi mai bun. Cu niște piure. Până la urmă e și ea mică și i-o fi foame și imaginea ei venind acasă, deschizând ușa de la frigider, scoțând de acolo niște cașcaval sau niște șuncă și încropindu-și un sandvici pe care să-l mănânce singură, la televizor, în timp ce eu zac acolo, cu pielea înroșită și caldă, mă umple de milă și încep să plâng de una singură, acolo, în pat și să-mi pară rău, atât de rău, de ceva ce nu s-a întâmplat, dar ar putea să se întâmple.

Nu cred că m-am lăsat să plâng mai mult de câteva minute și nu pentru că nu aș fi putut, ci pentru că mi-e teamă că dacă încep, cu adevărat, să plâng, nu voi mai reuși să mă opresc. Și e foarte important să mă opresc, de parcă plânsul ar fi un fel de val care ar veni și m-ar trage în larg, departe. Așa că m-am ridicat în capul oaselor cât am putut de repede, așa cum se întâmplă când sună cineva la sonerie și te repezi să deschizi, și m-am dus la bucătărie, să pun cartofii la fiert. I-am lăsat acolo, pe foc, într-o cratiță roșie cu capac și am ieșit pe balcon, la aer, să scap de mirosul ăla ce-mi întoarce stomacul pe dos. Mi-am tras un scaun lângă uscătorul de rufe și am rămas ascunsă, practic, după niște ghivece, să mă uit la lume, pe stradă, așa cum te uiți la un film. Așa cum se uita bunica. Își punea un scaun lângă geam, se așeza cu un icnet scurt și rămânea acolo, aproape nemișcată, ca un copil pedepsit sau