imobilizat, cu ochii la ceilalți. Uneori, mă așezam și eu lângă ea și stăteam acolo, așteptând. Bunica nu-mi vorbea. Nu pentru că ar fi fost supărată, ci pentru că nu știa ce să-mi spună. Și atunci tăcea și mă obliga și pe mine să tac, pentru că nici eu nu știam ce să-i spun. Bunica nu m-a iubit. Sau poate că m-a iubit, dar doar un pic. Inima ei era atât de mică, încât acolo încăpea doar o iubire: pentru copilul ei, pentru tata. Așa era și ea când a rămas orfană. Mică. Degeaba a crescut după aia, că inima i-a rămas pe loc. Bunica îmi făcea cea mai bună supă-cremă de cartofi. Cu crutoane. Era felul ei de-a-mi spune ceva. Dar eu n-o-nţelegeam. Nici ea pe mine. Dar supa era preferata mea.

Mă ridic de pe scaun și intru înapoi, în bucătărie. Cartofii au făcut un fel de spumă care a dat pe dinafară și s-a prelins pe aragaz, ca o vomă. În seara când a murit, bunica era întinsă-n pat și din gură îi cursese ceva, un fel de zeamă albă. Sting focul la cartofi și mă apuc să-i strivesc cu o furculiță. Țin minte că a venit un doctor, i-a pus o mână pe gât și a făcut așa, un semn, ca să înțelegem că se sfârșise. Era bătrână, începuse să facă pe ea, iar după ce murise tata, inima ei a mai bătut o vreme, din inerție. Nu mai știu dacă am plâns. Poate un pic. Atunci când a venit vecina aia de palier s-o ajute pe mama s-o spele și mi-a zis cu o voce de fetiță alintată gata, nu mai ai bunicuță! Cred că atunci am plâns, dar nu pentru că murise, ci pentru că eu nu avusesem niciodată o bunicuță. Ci o ditamai Bunica, una care mă striga acritură, murătură și care acum, că murise, mă împingea parcă de la spate pe un fel de scară invizibilă, unde pe măsură ce eu urcam și ai mei mureau, ajungeam tot mai mare și mai singură.

 

Cartofii sunt deja sfărâmați și poartă pe ei urme de furculiță. Sunt atât de obosită! Abia aștept să vină seara și să mă culc, fără să mă simt vinovată că nu mai pot. Îmi trec mâna prin păr și mi-o lipesc de ceafa încă goală. Părul e scurt. Într-o zi, am luat o foarfecă și am tuns-o pe Maşa. La început doar un pic, după care mai mult și mai mult, până a ajuns aproape cheală. Era urâtă și știu că, în loc să-mi pară rău sau să-mi fie milă, eu am cerut altă păpușă. Una frumoasă. Una nouă. Maşei i-am băgat o foarfecă în burtă și cu niște ojă am făcut o dâră de sânge. Peritonită. Doar că operația nu reușise. Am decis că e moartă, am aruncat-o pe un dulap și am uzitat-o. Era cadou de la bunica.

 

*

E trecut de ora prânzului și afară a început să bată vântul, făcând să se lovească unele de altele ramurile copacilor din Drumul Taberei. Troleibuzul mă lasă în fața unui chioșc cu flori și de acolo o iau pe jos, uitându-mă cu atenție la numerele blocurilor. Mă opresc la 27 A și scot telefonul din buzunar, să verific adresa și să mă uit la ceas. Nici nu am apucat să sun la interfon, că mi-a deschis un domn care tocmai ieșea cu o sacoșă plină cu sticle. La trei, i-am zis, zâmbind și am arătat cu un deget către scări, în sus, deși nimeni nu mă întrebase nimic. Nu știu de unde nevoia asta a mea de-a mă justifica tot timpul.

Nici n-am apucat să las bine mâna-n jos, că domnul a trecut pe lângă mine, mormăind un la revedere. Sticlele s-au ciocnit unele de altele, cu zgomot de clopoței. În curând vine Crăciunul, mi-am zis și am chemat liftul. Nu mai țin minte dacă mi-a deschis direct sau a trebuit să sun la sonerie și nici dacă m-a pus să-mi scot cizmele, pătate de noroi de la zloata de-afară. Știu doar că și-a tras un scaun în fața calculatorului – parc-o și văd, cu spatele drept, aproape lipit de spătar – și, după ce a stat așa vreo câteva minute cu ochii pe ecran, a început să vorbească cu o voce gravă, prea mare pentru gura din care ieșea și prea serioasă pentru meseria asta, de astrolog.

– Habar n-am dacă are sens ce o să vă zic, dar pare că ați trăi mai multe vieți în același timp.

Mă uit la ea și fără să vreau mă surprind gândindu-mă că arată mai tânără în realitate decât la televizor. Am tot văzut-o, într-o vreme, pe la diverse emisiuni. Îmi rotesc privirea de jur împrejur, căutând parcă un punct de sprijin. Nimic de care să mă agăț. Doar o bibliotecă, canapeaua pe care stau eu acum, o pisică și un laptop deschis.

Pe ecran, o hartă astrală. Din când în când se aude câte un țăcănit de tastă apăsată. Ca la ecograf. Mă scutur de gândul acesta și las să-mi scape o grimasă. Probabil că m-am mișcat destul de brusc pentru că pisica tresare și dă să plece.

– E ca și cum mintea dumneavoastră ar fabrica scenarii în care ați juca apoi rolul principal. V-ați gândit vreodată să scrieți?

Dau din umeri și aleg să nu răspund. Ce-aș putea să spun?! Îmi aduc aminte de dimineața aia când copilul mi-a zis că vrea să se facă scriitor. Eu nu mai știu ce vreau. Mă uit când la astroloagă, când la pisica ajunsă acum la picioarele mele și mă întreb dacă pe harta din fața ei, printre planete și conjuncții, o fi vorba și despre iubire. Mi-aș dori una ca-n filme, cu happy-end. Cel mai mult îmi place momentul ăla când ea urmează să plece de tot, undeva, departe, și ți-o arată stând în aeroport sau în gară și, exact în clipa când dă să se urce în avion