sau în tren, apare și el, care fuge, își face loc prin mulțime, se ridică pe vârfuri din când în când, doar-doar o zărește și, când o vede, o strigă și ea se întoarce și el îi ia capul în palme și o sărută lung, în timp ce pornește muzica de sfârșit. M-am gândit de multe ori la F., cum ar fi fost să apară în ziua aia, în gară, când așteptam trenul să mă ducă, încă o dată, departe de el. M-am gândit cum ar fi fost să-mi zică să rămân. Cum mi-ar fi luat valiza din mână și cum m-ar fi tras spre el în timp ce trenul ar fi plecat, iar eu nici măcar nu m-aș fi speriat. M-am gândit. Dar după mine n-a venit nimeni niciodată să-mi spună să rămân.

– Aveți ascendentul în Fecioară. Oameni destul de tipicari care nu lasă treburile neterminate.

O prietenă mi-a povestit despre ea. Despre astroloagă. Cică ar fi ajutat-o să ia o decizie când nu mai știa ce să facă. Dacă stau să mă gândesc bine, habar nu am de ce mă aflu aici. Poate pentru că simt nevoia să las pe cineva să-mi vorbească despre mine. Mă gândesc că dacă e să vadă ceva rău, nu o să-mi spună direct. Și oricum, pot alege să nu o cred. Nu e ca în ziua aia: nodul cu aspect malign, necesită consult oncologic. Totul clar. Pisica mi s-a suit în poală şi-şi caută locul. Cică trag să se așeze acolo unde doare.

– Aveți puterea să-i învățați pe alții. Și sunteți curajoasă!

Așa, așa, mai spune, mai spune, zice mintea mea, în timp ce corpul stă tolănit pe canapea, cu pisica în poală. Acum a închis ochii și o simt cum toarce. Curajoasă pe naiba, mă gândesc, mă cac pe mine de frică!

Când eram în liceu, aveam o colegă care știa să ghicească în cărți. La schimb, îi făceam compunerile la franceză. Speram să aud, măcar de la ea, că francezul meu se gândește încă la mine și că, dacă nu m-a dus în ziua aia la tren, a fost pentru că nu voia să mă vadă plecată. Ajunsesem să-mi dau singură pasiențe și să cred ceea ce-mi spuneam.

– Ia ghicește-mi și mie, mi-a zis, într-o zi, tata.

Se dăduse jos din pat și se târâse, sprijinindu-se de pereți, până la mine-n cameră.

– Să vedem dacă o să mor.

Strâng pachetul și mă uit la el, speriată.

– E o prostie, tata. E doar un joc.

Pisica a sărit de pe genunchii mei și acum miaună la ușă. Astroloaga se ridică de la birou, apasă pe clanță și o dă afară, pe hol. Apoi se întoarce la calculator și câteva minute mă lasă singură, cu gândurile mele și țăcănitul tastelor.

– Aveți un ego destul de puternic. Uneori, în viață, e nevoie de o lecție dură ca să putem învăța umilința. Gândiți-vă la asta.

Nu reușesc. Aș vrea să știu ce o să se întâmple. Ce o să mi se întâmple. Sau măcar ce ar fi bine să fac. Aș putea să o întreb, dar mi-e frică. Ce nu știi nu poate să-ți facă rău. Aleg să tac și dintr-odată mă simt de-a dreptul epuizată, de parcă toate gândurile din capul meu au devenit dureroase și grele. Afară dă să se întunece și mă gândesc că trebuie să schimb două troleibuze ca să ajung acasă și aproape că mă revolt acolo, pe canapea, că nu dau ăștia drumul, odată, la metroul din Drumul Taberei.

Îmi aduc aminte de tata. În tinerețe, cineva îi făcuse o astrogramă. O femeie. O să sfârșiți într-o prăbușire! Așa i-a spus, iar tata a crezut. După liceu, făcuse armata la aviație și învățase să piloteze avioane. Uneori pleca în delegații și, când se întorcea, mergeam cu mama să-l aștept la aeroport. Pe vremea aia, frontierele erau închise, aeroportul mic și mai tot timpul gol. Așa că mirosea a canapele și fotolii noi. Mă tolăneam pe rând pe toate, până sosea avionul. Apoi, mă lipeam de geamul ăla mare care dădea spre pistă și așteptam să vină. Nu știu cât îmi era dor de el și cât eram nerăbdătoare să văd ce mi-a adus. Întotdeauna avea un pachet de gumă de mestecat în buzunar, pentru mine. De-aia adevărată, care făcea baloane. Întotdeauna. Spre 60 de ani, tata a început să se gândească la moarte și să-i fie frică să mai zboare. Să nu care cumva să se prăbușească. Dar n-a căzut cu avionul. Doar pe gheață, într-o iarnă. Și-a rupt mâna. Apoi, câteva luni mai târziu s-a îmbolnăvit.

Astroloaga închide ecranul și se întoarce către mine.

– Trăiți o perioadă interesantă. O să vedeți că nimic din ce era până acum nu va rămâne la fel. Vă așteaptă schimbări importante.

Mă ridic de pe canapea. Deschid gura, dar sunetele refuză să iasă.

– Cât despre iubire, stați liniștită: am văzut-o. E acolo.

– Și o să fie cu happy-end?

Astroloaga mă fixează cu privirea și strânge ochii ca și cum, dintr-odată, o lumină puternică s-ar fi aprins în cameră și ar fi orbit-o.

– Nu v-am auzit. Ce-ați spus?

Mi-e frică să repet. Să mă repet. Ce nu știi nu poate să-ți facă rău.

– Că păreți mai tânără decât la televizor. Asta am spus!

Îmi zâmbește în timp ce pisica mi se freacă de picioare.

Mă întorc acasă. Cu două troleibuze. Mi-a scris.

 

Capitolul 15

 

– O să termini liceul, o să te duci la Sorbona și, pe la 25 de ani, poți să te măriți.

Tata. Așa-mi zicea când eram mică și când ideea de a mă ști plecată era suficient de departe încât să aibă curajul să vorbească despre ea. Iubea Parisul. Fusese de câteva ori. Avea și niște poze de-acolo, alb-negru. Într-una din ele ținea o țigară în mână și stătea, zâmbind, cu un picior adus ușor în fața celuilalt, undeva în Place de la Concorde. Era sexy taică-meu,