şi convivialitate. La influenţa „Junimii” au contribuit, de asemenea, istoricul şi economistul Alexandru D. Xenopol şi filosoful materialist Vasile Conta. Marii creatori ai literaturii române moderne din a doua jumătate a secolului – poetul romantic Mihai Eminescu, care a desăvârşit limbajul poetic românesc, prozatorul Ion Creangă, care a dezvăluit spiritul autentic al satului, şi dramaturgul Ion Luca Caragiale, care a satirizat neajunsurile unei burghezii încă nesigure pe ea – s-au inspirat din valorile intelectuale şi spirituale promovate de „Junimea”.

Mai presus de toţi, Maiorescu a fost cel care a exprimat critic reţinerile junimiştilor cu privire la cursul pe care îl urma România modernă, reţineri pe care le-a rezumat în celebrul său dicton „formă fără fond”. Descoperise o inadvertenţă majoră între instituţii şi structura socială a României contemporane. Pentru el, în societatea românească existau doar două clase – moşierii şi ţăranii ; a negat existenţa unei a treia clase, cea de mijloc. Cu toate acestea, îi era limpede că formele culturale şi politice predominante fuseseră importate şi aşezate pur şi simplu peste obiceiurile străvechi şi viaţa spirituală patriarhală a masei populaţiei. Aceste forme, susţinea el, introduse la întâmplare, nu corespundeau câtuşi de puţin cu condiţiile sociale predominante din România ; ele corespundeau mai curând schimbărilor profunde din Vest care aduseseră burghezia la putere. Dar, insista Maiorescu, România nu avea burghezie şi de aceea, se plângea el, instituţiile româneşti, în special sistemul constituţional, concepute pentru o burghezie, nu puteau funcţiona eficient într-o societate preponderent rurală.

A doua generaţie de junimişti a dezvoltat doctrina maioresciană a „formelor fără fond” şi a apropiat-o mai mult de alte curente autohtone. Specifice gândirii lor erau ideile lui Constantin Rădulescu-Motru (1868-1957), fost student al lui Maiorescu şi, din 1904, profesor de filosofie şi psihologie la Universitatea din Bucureşti. La fel ca mulţi intelectuali români de la acea vreme, era preocupat de identitatea şi viitorul naţiunii române. S-a luptat cu complexităţile problemei într-o cărţulie, Cultura română şi politicianismul (1904), în care a operat o distincţie netă între civilizaţie şi cultură. Puternic influenţat de gândirea sociologică şi filosofică germană, Rădulescu-Motru a dezvoltat ideile lui Maiorescu despre caracterul unic al evoluţiei românilor, concentrându-se asupra satului. În această lume a „formelor organice de viaţă socială” şi a „legăturilor naturale” dintre membrii comunităţii, în această cultură, şi nu în relaţiile urbane reci şi mecanice, în civilizaţia care reprezenta „Europa”, era sigur că românii puteau să fie ei înşişi şi să prospere. Era o idee pe care numeroşi intelectuali au îmbrăţişat-o în deceniile următoare.

Anumite curente agrare care s-au evidenţiat spre sfârşitul secolului au împărtăşit ideile lui Rădulescu-Motru şi ale altor junimişti cu privire la modul cum s-au dezvoltat societăţile şi cum trebuia să decurgă schimbarea în sânul lor. Cel mai dinamic dintre aceste curente a fost sămănătorismul, însufleţit de cei ce contribuiau la o revistă culturală săptămânală, Sămănătorul, înfiinţată la Bucureşti în 1901. La fel ca junimiştii, aceştia susţineau că România fusese deviată pe un drum fals al capitalismului occidental şi al liberalismului burghez, total nepotrivit pentru ea.

Principalul teoretician al sămănătorismului a fost Nicolae Iorga (1871-1940), istoric şi spirit enciclopedic. Căpătase deja notorietate în viaţa culturală românească, ca profesor de istorie la Universitatea din Bucureşti la vârsta de 24 de ani şi ca polemist iscusit în probleme culturale. La baza teoriei sale de dezvoltare socială se afla ideea că schimbarea, pentru a fi benefică, trebuie să fie graduală, progresivă. Vastele sale studii de istorie mondială îl convinseseră că omenirea, şi mai ales naţiunile etnice, avusese parte de o dezvoltare esenţialmente organică. Drept urmare, insista el, orice ruptură de tradiţie nu putea fi decât un pericol pentru naţiune, deoarece orice popor putea să aibă doar o dezvoltare determinată de „spiritul naţional”, care se formase treptat, de-a lungul a sute de ani. Sub nicio formă, susţinea el, un popor nu putea să-şi abandoneze moştenirea imitând modele străine sau dând curs unor experimente sociale abstracte.

Afinitatea lui Iorga faţă de ţărani nu cunoştea margini, deoarece era convins că satul era locul în care legile schimbării sociale operau în cea mai pură formă. Pentru el, satul era depozitarul unui stil de viaţă desăvârşit de-a lungul secolelor, în care structurile organice erau „pe deplin respectate”. Admira satul mai ales pentru valorile sale morale înalte şi a făcut o distincţie clară între sat şi oraşul industrial modern, unde, avertiza el, relaţiile mecanice şi impersonale creau un mediu steril.

Aşadar oraşul era pentru Iorga un simbol pentru mersul greşit al lucrurilor din România secolului al XIX-lea. Iorga l-a identificat drept locul unde industria capitalistă prospera şi unde o nouă ordine economică şi socială submina temeliile morale ale societăţii tradiţionale. Întregul proces, politic şi economic, prin care se formase România modernă i se părea artificial, un „exerciţiu de ideologie” impus în mod arbitrar unui popor care avusese până atunci o evoluţie organică, naturală. Complet odioasă i se părea încercarea generaţiei paşoptiste de a integra România în curentele generale ale civilizaţiei europene, faptă care nu putea decât să compromită morala unei societăţi patriarhale. Era şi mai dur cu cei care redactaseră Constituţia din 1866. O considera o catastrofă, opera unor ideologi ce se ghidau după noţiuni abstracte de construire a unui stat, care nu aveau nimic de-a face cu dezvoltarea politică românească de până atunci.

Cu toate acestea, în ciuda admiraţiei sale pentru lumea rurală şi a ostilităţii sale pentru noile forme sociale şi economice, Iorga era resemnat în faţa imposibilităţii de a reveni în trecut. Într-o conferinţă publică din 1907, pe tema relaţiei dintre sat şi oraş, a acceptat că acesta din urmă era specific epocii moderne, ba chiar a recunoscut că avea să domine la un moment dat satul. Ca istoric, nu putea să nu admită caracterul inevitabil al schimbării ; nu cerea decât ca formele vieţii sociale moştenite din trecut să fie înlocuite cu grijă cu alte forme care să nu fie