secerase pe ceilalţi. Unul se făcuse de opt ani, iar altul de cinci. Cel de cinci ani muri şi el într-o primăvară, după ce fusese chinuit un an de zile de friguri. Cel de opt ani se îndărătnici însă şi crescu, în ciuda traiului rău, şi se făcu mare. Avea acum treisprezece ani şi arăta voinic şi sănătos ca unul de şaisprezece ani. Era pe clasa a patra primară şi învăţa bine.

  Despre Ţugurlan era cunoscută mai ales următoarea întâmplare… Odată, într-un Paşti, Cotelicioaia, vecina lui din fundul grădinii, o strigase pe nevastă-sa peste gard, să-i dea de pomană. Ţugurlan ieşise el la gard, n-o lăsase pe nevastă. Dincolo de gard, muierea lui Cotelici aştepta cu o strachină de lapte covăsit într-o mână, iar în cealaltă cu un colac mare, frumos, învârfuit cu colivă plină cu ploiţă şi bomboane, colivă care mai avea înfipt în vârful ei un ou roşu şi o lumânare care mai era şi aprinsă. Ţugurlan s-a urcat pe stinghia gardului şi s-a uitat la femeie. Cotelicioaia i-a spus: „Cristos a înviat!” Ţugurlan a răspuns blajin: „Adevărat a înviat!” Muierea a spus apoi evlavios, întinzându-i colacul cu lumânarea: „Să fie pentru odihna copiilor voştri!” La care Ţugurlan a răspuns încet: „Bogdaproste” şi a luat colacul. Femeia i-a întins apoi strachina cu lapte şi de unde până atunci vorbise evlavios, de astă dată ea îi spusese cu un glas pe care Ţugurlan îl cunoştea bine: „După ce mâncaţi, să daţi strachina îndărăt”. La care Ţugurlan i-a răspuns: „Nu, n-am să dau nici o strachină îndărăt”. Cotelicioaia s-a făcut roşie şi s-a uitat în sus la el cu nişte priviri pe care iarăşi Ţugurlan le cunoştea bine. În clipa aceea, Ţugurlan, cum stătea peste gard deasupra ei, i-a turnat laptele în cap, dându-i drumul cu strachină cu tot. Laptele covăsit i s-a năclăit muierii prin păr, peste ochi, i s-a prelins pe gât, murdărindu-i iia ei de zile mari. Cotelicioaia a ţipat, iar Ţugurlan s-a răsucit după aceea pe gard în aşa fel încât să poată azvârli cu boboroaja spre tinda vecinuluil; a înjurat: „… ’Vă muma voastră de porci. Acu doi ani când îmi muri copilul şi mă rugai de voi, nici scândură pentru sicriu n-aţi vrut să-mi daţi! Acuma daţi de bogdaproste lapte covăsit şi cereţi strachina îndărăt!… ’Vă muma voastră!”…

  Muierea lui Ţugurlan era o femeie blândă şi avea în priviri şi pe chip acea lumină ciudată pe care o dă numai durerea necontenită, lumina care seamănă cu bucuria şi care de fapt nu e prea departe de ea.

  Când copilul veni de la şcoală şi îl văzu ce vesel era, ea uită că omul ei fusese nedrept când se răstise la ea pentru mâncare, se duse în grajd după el şi tot ea căută să-l îmbuneze:

  — Hai la masă, nu mai fi supărat…

  — Tată, am fost cu domnul învăţător Teodorescu la gară să cumpărăm nişte gumarabică… Să vezi că o să ne lipim nişte mustăţi, aa!… se prăpădea băiatul de bucurie. Uite aşa nişte mustăţi ne-a făcut domnul învăţător Teodorescu! Eu sunt colonelul Pandelea… ho, ho! „Vasile, la mine fuga marş!… Sub pat, fuga marş!” Vasile e Troscot Ilie, să-l vezi cum se bagă sub bancă!

  Ţugurlan mânca în tăcere, parcă nici nu-l auzea pe băiat. Mama vru să afle dacă tatăl e în aceeaşi stare de mai înainte: se supără de veselia prea zgomotoasă a băiatului; atunci Ţugurlan îşi descreţi fruntea şi şopti:

  — Lasă băiatul în pace!

  — Auzi, tată? izbucni băiatul din nou. Şi la gară am văzut cum a trecut trenul. Mamă, am văzut în tren un om gras… Aoleo, ce gras era! În viaţa mea n-am văzut aşa gras!

  Ţugurlan se uită la fiul său şi chipul i se mai lumină:

  — Mă, dar lungă viaţă ai mai avut tu, Marine!

  — Zău, tată, uite aşa avea o guşă! Ca porcii! Şi n-avea neam păr pe cap!

  — Ferească Dumnezeu! spuse mama. Nu e el sănătos, aşa gras.

  — Păi dar! Fir-ar mama lui a dracului, spuse Ţugurlan cu un glas înalt. De bine ce îi e, suferă!

  Ţugurlan spusese aceste cuvinte cu un glas al lui, cunoscut numai de nevastă-sa; ea pufni în râs, aducându-şi parcă aminte de cine ştie ce lucru vesel, spus de el cu acest glas.

  — Marine, reluă Ţugurlan cu glasul aspru, frământând mămăliga în mâini, când te-i însura să bagi de seamă să-ţi facă nevasta mămăliga ca asta! Să ţii şi tu minte, se răsti Ţugurlan mai departe, ca asta e mămăligă bună, aşa cum o face mă-ta.

  Femeia îşi lăsă pleoapele peste ochi şi oftă, ca şi când i-ar fi făcut rău lauda bărbatului.

  — Uitai să-ţi spun, zise ea strângând străchinile din care mâncaseră ciorbă de ştevie cu orez… Puse pe masă ouă fierte şi continuă: Trecu de dimineaţă p-aici cumnatu Grigore; nu ştiu ce zicea că vrea să-ţi spună. Dacă ai vreme, zicea că să treci mâine pe la moară, sau să te duci după-prânz pe la ei pe acasă.

  — Nu mă duc eu tocmai în capul satului! răspunse Ţugurlan.

  Băiatul se ridică de la masă, se închină şi intră repede în odaia de unde în curând i se auzi glasul. Învăţa rolul.

  — Ce zicea că are cu mine? întrebă Ţugurlan de astă dată supărat şi bănuitor.

  Era bănuitor din pricină că de la o vreme băgase de seamă cum muierea îl trimitea la sora lui ori de câte ori i se părea ei că ar fi pornit contra cuiva. Multă vreme nu băgase de seamă; nu ştiuse că de fapt cumnatele erau înţelese între ele.

  — Nu mi-am dat seama ce era cu el, că n-a vrut să-mi spună; dar zicea să treci pe la moară!

  Aşadar nu era vorba de soră-sa. Ţugurlan se miră:

  — Ce să aibă el cu mine?!

  — Ei du-te dacă ţi-a spus! O fi având