Contemporan cu sămănătorismul a fost poporanismul. Susţinătorii săi împărtăşeau cu sămănătoriştii anumite ipoteze privind caracterul agrar inerent al societăţii româneşti, abaterile care avuseseră loc în dezvoltarea ţării lor în secolul al XIX-lea şi nevoia de a reveni la sursele timpurii ale creşterii organice. Dar, spre deosebire de sămănătorişti, nu se mulţumeau doar să speculeze cu privire la meritele relative ale diferitelor civilizaţii şi să îndemne la renaştere morală. Ci erau devotaţi unei reforme majore a structurilor agrare şi încercau să atingă obiective politice şi economice imediate.

Principalul teoretician al poporanismului a fost Constantin Stere (1865-1936), care se născuse în Basarabia şi fusese profund influenţat de populismul rus. El a acordat o atenţie deosebită ţărănimii şi a definit poporanismul ca fiind dragostea pentru popor, apărarea intereselor sale şi încercarea permanentă de a-l ridica la nivelul unei forţe de muncă conştiente şi independente. El (şi poporaniştii în general) a gândit dezvoltarea mai ales în termeni economici, spre deosebire de junimişti şi sămănătorişti, care favorizau ideile şi cultura. La baza teoriei sale – pe care a elaborat-o în cadrul celebrei sale polemici cu socialiştii, Social-democratism sau Poporanism ?, şi într-o serie de articole pe care le-a publicat în 1907 şi în 1908 în Viaţa Românească, cea mai prestigioasă revistă culturală de la acea vreme, publicaţie lunară la înfiinţarea căreia a şi contribuit în 1906 – se afla respingerea ideii că orice ţară era menită să urmeze acelaşi drum ca Europa de Vest. Stere a declarat că România este o ţară de ţărani, considerând totodată că viitorul ei economic şi social era strâns legat de micile proprietăţi autonome ale acestora.

În stânga s-a conturat o viziune diferită asupra viitorului României. Liderii tinerei mişcări socialiste erau, într-un fel, europenişti, întrucât susţineau că România nu putea fi niciodată izolată de curentele mai largi ale dezvoltării economice şi sociale europene. Astfel, erau siguri că industria, şi nu agricultura, era cheia viitorului României.

Principalul teoretician socialist al dezvoltării României a fost Constantin Dobrogeanu-Gherea (1855-1920), care se născuse în Imperiul Rus şi se stabilise în România în 1875. La fel ca sămănătoriştii şi poporaniştii, el a recunoscut înapoierea economică a României, dar a respins formulele acestora de resemnare în faţa subdezvoltării. În schimb, era hotărât să înlăture reţeaua de structuri economice şi sociale care stăteau în calea înfloririi instituţiilor politice liberale în stil occidental şi a formelor economice capitaliste. A numit structurile existente „neoiobăgie”, iar într-o lucrare cu acest titlu din 1910 a investigat trăsăturile unice ale evoluţiei sociale a României în secolul al XIX-lea şi a identificat principalele obstacole în calea progresului viitor al ţării.

Ca marxist, Gherea se simţea nevoit să arate de ce destinul României nu era să rămână pentru totdeauna o ţară agricolă, iar uneori se străduia să justifice nevoia de industrie şi de proletariat. Nu a negat nici pe departe importanţa agriculturii şi nici nu a minimalizat gravitatea problemei agrare, însă era convins că viitorul României, adică abilitatea ei de a depăşi subdezvoltarea economică, avea să depindă înainte de toate de industrializare. Pentru România, avertiza el, era o chestiune de „a fi sau a nu fi”.

Economiştii români, spre deosebire de filosofii culturii, au abordat problemele de dezvoltare într-un mod pragmatic şi s-au înarmat cu statistici şi dovezi adunate pe teren. Meritele relative ale agriculturii şi industriei se aflau la baza ideilor lor despre progresul economic. O economie naţională bazată pe o agricultură puternică avea numeroşi susţinători înfocaţi, precum Ion Strat (1836-1879), profesor la Universitatea din Bucureşti, care era sigur că România era menită să rămână în viitorul apropiat o ţară agricolă. Partizan convins al comerţului liber, acesta era de părere că activitatea economică era guvernată de forţe naturale precum populaţia şi climatul şi că, astfel, nu trebuia să cunoască nicio constrângere, inclusiv cele impuse de stat. Din aceleaşi motive, Strat s-a opus industrializării forţate sprijinite de stat. Pentru moment, nu vedea nicio posibilitate de dezvoltare a industriei în România, deoarece condiţiile pe care le considera esenţiale lipseau cu desăvârşire.

La fel de convingători şi de influenţi erau şi susţinătorii industrializării. Petre S. Aurelian (1833-1909), de formaţie agronom şi o figură marcantă a Partidului Liberal, era exemplul tipic. A comparat concurenţa economică internaţională cu un război, în care marile puteri industriale se aflau într-o tabără, iar ţările agrare, în tabăra adversă. Singura salvare a celor din urmă în această întrecere inegală era, după părerea lui, industrializarea. Şi-a avertizat compatrioţii că România îşi putea apăra independenţa doar dacă avea aceeaşi evoluţie ca în Vest – industrializarea şi complementul ei, urbanizarea.

Această dezbatere între economişti şi filosofii culturii nu era nici pe departe un simplu exerciţiu academic. Polemica s-a deplasat de pe tărâmul teoriei pe cel al aplicaţiei practice atunci când partidele politice au adoptat argumentele unei tabere sau ale celeilalte. Interesele economice agrare şi valorile sociale tradiţionale se reflectau în politicile guvernelor conservatoare, în vreme ce Partidul Liberal, care reprezenta burghezia în ascensiune, au insistat în continuare pe construirea unei economii naţionale inspirate de modelul occidental. Însă principalele probleme nu au putut fi soluţionate cu uşurinţă ; ele au continuat să genereze controverse şi în secolul XX.

Structura politică a monarhiei româneşti între 1881 şi 1914 a rămas în esenţă aceeaşi ca a principatelor, Constituţia din 1866 continuând să asigure cadrul general al activităţii politice. Motoarele care acţionau maşinăria complexă de guvernământ erau partidele politice. Existau două partide majore – Partidul Conservator şi Partidul Liberal. În general, conservatorii reprezentau interesele marilor moşieri, iar liberalii – pe cele ale burgheziei industriale şi comerciale urbane, aflată în plină ascensiune. Marii moşieri (şi cei care îşi cedau dreptul de exploatare, arendaşii) favorizau comerţul liber susţinut de conservatori, deoarece le-ar fi permis să-şi exporte cerealele şi animalele mai uşor, în