vreme ce interesele burgheziei, reprezentată de liberali, erau cel mai bine slujite de protecţionismul pentru tinerele industrii. Cu toate acestea, graniţele dintre cele două clase nu erau nici pe departe rigide. Burghezia, cu precădere negustorii şi bancherii care renunţau la ocupaţiile lor comerciale şi financiare şi cumpărau pământ, adopta adesea perspectiva vechilor conservatori, pe când cei care îşi vânduseră sau îşi pierduseră proprietăţile aveau tendinţa să se alăture burgheziei urbane, deoarece investeau în comerţ sau în industrie ori ocupau funcţii în administraţie.

Politica era dominată de clasele superioare, în vreme ce marea masă a populaţiei era practic exclusă din procesul politic şi exercita o influenţă directă minoră asupra cursului evenimentelor. Majoritatea ţăranilor au rămas simpli spectatori. Forţa lor electorală a fost diminuată de criteriile de venit pentru vot şi, în ciuda câtorva tentative îndrăzneţe, înainte de Primul Război Mondial nu a luat fiinţă niciun partid ţărănesc puternic. Şi clasa muncitoare urbană era subreprezentată, dar, din punct de vedere politic, o ducea oarecum mai bine decât ţărănimea. După o perioadă de criză, în 1910 s-a format un Partid Social-Democrat viabil, care promitea să apere cu dârzenie interesele economice şi politice ale muncitorilor. Însă, din pricina numărului mic de susţinători, socialiştii nu au reprezentat o provocare serioasă pentru partidele majore, iar în ajunul războiului nu aveau niciun deputat în parlament.

Regele a jucat un rol esenţial în influenţarea rezultatului alegerilor, datorită autorităţii sale constituţionale de a numi viitorul prim-ministru. Până la sfârşitul secolului, procedurile de schimbare a guvernelor fuseseră puse la punct. Procesul a început odată cu demisia guvernului în funcţie, cu consultările dintre rege şi politicienii de frunte şi cu alegerea unuia dintre aceştia, care să formeze un nou guvern. Prima sarcină a prim-ministrului nou-desemnat, după ce şi-a ales cabinetul, a fost să organizeze alegerile pentru o nouă Cameră a Deputaţilor şi pentru noul Senat. Această responsabilitate i-a revenit în primul rând ministrului de Interne, care i-a mobilizat pe prefecţii de judeţ şi pe alţi oficiali, ca să se asigure că opoziţia avea să fie înfrântă la alegeri. Între 1881 şi 1914, ca urmare a strădaniilor lor, niciun guvern numit de rege nu a fost dezamăgit vreodată de rezultatul scrutinului. „Rotaţia” partidelor era o altă regulă din această perioadă. Regele obişnuia să îi alterneze pe liberali şi pe conservatori la guvernare, pentru a soluţiona problemele economice şi politice grave şi pentru a-şi păstra propria putere politică, confruntând cele două partide şi obligându-le să lupte pentru bunăvoinţa sa. Cu toate acestea, sistemul politic oferea o protecţie substanţială a libertăţilor civile ale cetăţenilor individuali, iar garanţiile constituţionale ale libertăţii de asociere şi de adunare erau respectate, aşa cum era şi cea mai mare libertate posibilă a presei.

Liberalii au dominat viaţa politică vreme de zece ani după Războiul de Independenţă, din 1878 până în 1888. Prim-ministru şi cel mai de seamă politician din această perioadă a fost Ion C. Brătianu (1821-1891). Înzestrat cu o experienţă politică enormă, cariera sa începând încă din 1848, Brătianu gestionase cu multă iscusinţă problemele complexe generate de lupta pentru independenţă şi de proclamarea monarhiei. Astfel, el devenise indispensabil atât pentru rege, cât şi pentru propriul partid. Însă era şi extrem de autoritar în dubla sa funcţie, de prim-ministru şi şef al partidului. Nu avea motive să se teamă de membrii propriului partid sau de opoziţie, deoarece se bucura de încrederea deplină a regelui Carol. Cei doi au ajuns să aibă o relaţie profesională apropiată, bazată pe idei asemănătoare în ceea ce priveşte problemele majore de politică internă şi externă. Brătianu a acceptat orientarea progermană a lui Carol în relaţiile internaţionale şi reorganizarea armatei după modelul prusac, în vreme ce Carol i-a lăsat prim-ministrului său mână liberă în ceea ce priveşte punerea în practică a măsurilor sale interne, câtă vreme respecta prerogativele Coroanei. Cu toate acestea, relaţia lui Brătianu cu regele nu a fost niciodată una de prietenie. Carol îşi judeca prim-miniştrii doar pe baza utilităţii lor.

10. Prinţul Ferdinand, regele Carol I, prinţul Carol (cca 1900)

Guvernul Brătianu a iniţiat măsuri economice şi politice majore, care au apropiat ţara de formele moderne. Revizuirea Constituţiei în 1884, care a cultivat democraţia burgheză, îngăduindu-le mai multor cetăţeni să voteze, a impulsionat de asemenea reorganizarea guvernării locale în favoarea ministerelor de la Bucureşti şi, în general, a promovat centralizarea administraţiei publice. Politica comercială protecţionistă şi subvenţionarea industriei de către stat au pus bazele unei economii naţionale diversificate.

Mai multe guverne conservatoare le-au urmat pe cele liberale între 1888 şi 1895. Acestea s-au concentrat asupra dezvoltării economice, în general în acord cu interesele lor agricole uzuale. O excepţie demnă de luat în seamă a fost Legea minelor din 1895, susţinută de Petre Carp. Obiectivul lui era dezvoltarea cât mai rapidă, prin încurajarea investiţiilor străine, a resurselor de hidrocarburi ale ţării. Aşa intenţiona Carp să adapteze economia românească la nevoile şi oportunităţile reprezentate de Europa Occidentală, fără să modifice considerabil structurile sociale şi politice de pe plan intern.

Între 1895 şi Primul Război Mondial, guvernele liberale şi conservatoare s-au succedat alternativ. Printre realizările de seamă ale liberalilor s-au numărat măsurile luate de ministrul Educaţiei, Spiru Haret (1851-1912), pentru îmbunătăţirea situaţiei ţărănimii, prin legi care prevedeau înfiinţarea băncilor populare (1903) şi care le permiteau ţăranilor să formeze obşti săteşti (1904). Acţiunile lui Haret reflectau implicarea masivă a profesorilor de la sate în eforturile de revizuire a reformei agrare. Cât despre conservatori, legislaţia adoptată de guvernul lui Petre Carp între 1910 şi 1912 era îndreptată împotriva unora dintre problemele sociale şi economice majore ale ţării. Iniţiind legi care să încurajeze industria şi să extindă rolul guvernului în economie, în special în sprijinul agriculturii, Carp a încălcat principiile conservatoare pentru a spori productivitatea şi a asigura stabilitatea socială.

Celelalte partide au dus-o în