general destul de rău în cadrul sistemului dominat de liberali şi de conservatori. Cu toate acestea, în ultimul deceniu al secolului s-au depus eforturi impresionante de organizare a ţăranilor şi a muncitorilor urbani în vederea acţiunii politice.

Organizarea politică sistematică a ţărănimii a început datorită eforturilor de mobilizare a ţăranilor ale lui Constantin Dobrescu-Argeş (1859-1903), un tânăr profesor. Sprijinit de alţi profesori şi de ţăranii înstăriţi din judeţul său natal, Argeş, şi din judeţele învecinate, în 1880 acesta a format Comitetul Ţărănesc, pentru a promova dezvoltarea economică din mediul rural şi pentru a îmbunătăţi condiţiile de muncă şi de trai ale ţăranilor. În 1895 a creat Partida Ţărănească, primul partid formal din România dedicat intereselor ţăranilor. Nu a prosperat şi, în urma eşecului de la alegerile din 1899, s-a destrămat.

În deceniul dinaintea Primului Război Mondial, cei mai consecvenţi susţinători ai ţărănimii erau profesorii din mediul rural. La congresul naţional al profesorilor care a avut loc la Bucureşti în 1913, Ion Mihalache (1882-1963), un militant înflăcărat al drepturilor ţăranilor, a fost ales preşedintele Asociaţiei Naţionale a Profesorilor. Critic la adresa politicilor agrare ale liberalilor şi conservatorilor, Mihalache a solicitat reducerea dimensiunii tuturor proprietăţilor extinse, distribuirea pământurilor către cei care le lucrau şi acordarea de drepturi politice depline clasei ţăranilor. Pentru a se asigura de aplicarea acestor reforme, a început să pună bazele unui partid ţărănesc, însă izbucnirea Primului Război Mondial i-a întrerupt planurile.

Clasa muncitoare urbană a intrat în viaţa politică organizată odată cu înfiinţarea Partidului Social-Democrat al Muncitorilor din România, în 1893. Apariţia sa a venit ca urmare a dezvoltării industriei şi a evoluţiei generale a condiţiilor economice şi sociale. Însă existenţa partidului se datora în mare măsură şi maturizării gândirii socialiste, alături de aplicarea sa în România de către un număr restrâns de intelectuali angajaţi. Când i-au definit programul, fondatorii partidului, care aderau la adaptarea teoriei marxiste de către Constantin Dobrogeanu-Gherea, au acceptat rolul crucial al proletariatului în transformarea societăţii româneşti şi au insistat ca industrializarea ţării să se desfăşoare cât mai rapid cu putinţă. Principalul lor obiectiv era acela de a pune „bazele burghezo-capitaliste” pentru trecerea la socialism. Ei intenţionau să accelereze acest proces prin trezirea conştiinţei de clasă a maselor muncitoare şi prin democratizarea vieţii politice. Cu toate acestea, partidul lor a rămas de mici proporţii, iar conducătorii lui, împărţiţi. Erau ei înşişi intelectuali burghezi, nu revoluţionari, iar programul lor era în acord cu ceea ce reprezentau liberalii mai tineri şi reformatori. După eşecul partidului la alegeri, au decis că obiectivele lor imediate ar putea fi mai bine slujite dacă ar susţine Partidul Liberal. Astfel, în 1899, majoritatea, generoşii, s-au alăturat Partidului Liberal cu scopul de a crea cât mai repede un sistem politic burghezo-democratic şi o ordine economică capitalistă, etape necesare în construirea socialismului.

Economie şi societate

În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea şi până la izbucnirea Primului Război Mondial s-au înregistrat progrese decisive în dezvoltarea socială şi economică. Populaţia a crescut treptat şi a devenit mai urbană, industrializarea a luat avânt, iar infrastructura unei economii moderne a început să se dezvolte. Atât Partidul Liberal, cât şi Partidul Conservator au încurajat iniţiativa privată, dar au privit totodată şi statul ca pe un antreprenor şi un reglementator cu un rol esenţial în creşterea economică susţinută. În acelaşi timp, au persistat numeroase trăsături ale unei ţări subdezvoltate. Agricultura a rămas baza economiei şi, în ciuda unei creşteri a producţiei şi a reformei agrare, agricultura din 1914 era în esenţă ceea ce fusese din punct de vedere structural la jumătatea secolului, iar locuitorii de la sate nu se bucurau în general de beneficiile progresului economic. Industrializarea, deşi evoluase semnificativ, era inegală, deoarece industriile-cheie şi relaţia mutual benefică dintre acestea şi agricultură se dezvoltau lent. Legăturile economice ale României cu Europa au devenit mai complexe, însă nu era o relaţie între egali. Pieţele externe pentru produsele agricole, furnizorii străini de bunuri pentru industrie şi pentru piaţa de consum şi capitalul străin au devenit indispensabile pentru sănătatea economică a României, accentuându-i dependenţa de marile puteri din Europa de Vest.

Populaţia României a crescut de la 3.970.000 de locuitori în 1861 la 5.956.690 în 1899, când s-a efectuat ultimul recensământ de dinainte de război. Majoritatea românilor, aproximativ 82% în 1912, locuiau în mediul rural, însă populaţia urbană creştea, în bună parte datorită migraţiei de la sat în oraşele cu cele mai dinamice economii – Bucureşti, principalul centru industrial, cu cea mai mare populaţie urbană (276.178) ; cele două mari porturi la Dunăre, Galaţi (62.545) şi Brăila (56.330) ; şi Ploieşti (45.107), centrul noii industrii petroliere.

La începutul secolului XX, structura socială a rămas în bună parte la fel ca în 1850, însă, după cum o arată dezvoltarea oraşelor, se produceau schimbări însemnate. Extrem de frapantă a fost dispariţia formală a vechii clase a boierilor. Statutul lui Alexandru Ioan Cuza din 1864 anulase toate privilegiile de clasă şi, prin extensie, eliminase ierarhia boierilor, acţiune confirmată prin Constituţia din 1866. Însă această legislaţie nu era nici pe departe revoluţionară. Pur şi simplu recunoştea o stare de lucruri existentă, deoarece ierarhia boierilor fusese subminată în mod constant de schimbarea economică şi de ascensiunea noii burghezii întreprinzătoare. Cu toate acestea, moşierimea a rămas o forţă majoră în mediul rural şi a ocupat în continuare un loc important în ansamblul economiei ţării.

Pe lângă faptul că reprezenta segmentul principal al populaţiei rurale, ţărănimea rămânea şi cea mai vastă clasă din societatea românească în ansamblu. Nu era câtuşi de puţin omogenă. În partea inferioară se aflau ţăranii care nu aveau niciun petic de pământ şi care munceau pe terenurile altora – în 1913, circa 14% dintre muncitorii activi în agricultură. La polul opus se aflau ţăranii înstăriţi, în mare 36.000 de capi de familie, care deţineau câte 10-50 de hectare fiecare sau circa 18%