albe şi negre, iar Trash se dădu jos ca să le examineze. În locurile de acest gen existau generatoare puternice, care să asigure energie suficientă în cazul situaţiilor deosebite. Se îndoia că vreunul dintre generatoare fusese capabil să asigure energia vreme de trei luni, totuşi trebuia să fie extrem de atent şi să se asigure la fiecare pas că sistemele de siguranţă erau scoase din funcţiune. Ceea ce căuta el se afla foarte aproape. Nu trebuia sub niciun motiv să se lase furat de grabă şi să sfârşească prăjit, ca un pui de găină în cuptorul cu microunde.

În spatele unui perete din sticlă groasă de zece centimetri, rezistentă la gloanţe, o mumie în uniformă militară se holba undeva, dincolo de el.

Trash se aplecă şi trecu pe sub barieră, apropiindu-se apoi de uşa micii gherete din beton. Încercă şi reuşi s-o deschidă. Asta era bine. Când un asemenea loc trecea automat pe alimentarea cu energie electrică alternativă, toate intrările erau prevăzute să se încuie de la sine. Dacă erai la toaletă, te trezeai blocat înăuntru, până ce trecea momentul de criză. Dar când se întrerupea şi circuitul de rezervă, totul se debloca din nou.

Santinela moartă răspândea un miros uscat, dulceag, interesant, ca de scorţişoară amestecată cu zahăr şi pusă pe foc. Nu se umflase şi nici nu putrezise, ci pur şi simplu se uscase. Pe partea de jos a gâtului se mai distingeau petele negre, caracteristice, ale lui Captain Trips. Într-un colţ, în spatele lui, stătea sprijinită o puşcă automată Browning. Trashcan Man o luă şi ieşi afară.

Trase piedica în dreptul poziţiei de foc cu foc, reglă înălţătorul şi apoi fixă arma în scobitura umărului lui descărnat. Ţinti un izolator de porţelan şi apăsă trăgaciul. Se auzi un zgomot puternic, ca şi cum cineva ar fi pocnit din palme, şi în nări îi pătrunse parfumul iute al corditei. Tăndările de porţelan săriră în toate părţile, dar explozia nu era însoţită de flacăra alb-purpurie caracteristică unei descărcări electrice puternice. Trashcan Man zâmbi.

Fredonând încet, se apropie de poartă şi o cercetă. Ca şi uşa corpului de gardă, nu era încuiată. O împinse puţin şi apoi se chirci. În locul acela se afla o mină de presiune, sub pavaj. Nu putea spune de unde ştia, însă era convins că nu se înşeală. Era posibil să fie armată, dar la fel de bine putea să nu fie.

Se întoarse la vehiculul său, îl puse în mişcare şi se apropie de bariere. Acestea se frânseră cu pocnete şi scrâşnete; roţile se rostogoliră peste ele. Soarele deşertului bătea nemilos. Ochii stranii ai lui Trashcan Man sclipeau de fericire. În faţa porţii coborî din maşină şi apoi introduse din nou maneta în viteza întâi. Vehiculul îşi văzu de drum fără şofer şi deschise poarta până la capăt. Trashcan Man se repezi în corpul de gardă.

Închise ochii, dar nu urmă nicio explozie. Foarte bine, era semn că nu mai mergea absolut nimic. Sistemele de siguranţă mai funcţionaseră poate o lună, chiar două, dar în cele din urmă căldura şi lipsa lucrărilor de întreţinere le veniseră de hac. Cu toate acestea, era hotărât să nu-şi slăbească vigilenţa.

Între timp, maşina lui înainta senin în direcţia peretelui ondulat al unei barăci Quonset lungi. Trashcan Man intră în bază şi porni în fugă după ea, ajungând-o din urmă tocmai când sărea bordura a ceea ce un indicator denumea Illinois Street. Trase de manetă şi maşina se opri. Se urcă, o întoarse şi se apropie de baracă prin faţă.

Era un dormitor. În interiorul plin de umbre se simţea acelaşi miros de zahăr şi scorţişoară. Pe cele vreo cincizeci de paturi zăceau risipiţi poate douăzeci de soldaţi. Trashcan Man străbătu intervalul dintre paturi, întrebându-se încotro mergea. Aici nu exista nimic care să-l intereseze, corect? Bărbaţii fuseseră şi ei un soi de arme la vremea lor, dar acum gripa îi neutralizase.

Chiar la capătul clădirii se afla însă ceva care-i stârni interesul. Un anunţ. Se apropie să-l citească. Căldura de aici era insuportabilă. Simţea cum îi zvâcnesc tâmplele şi i se umflă ţeasta. Dar când ajunse înaintea semnului, începu să zâmbească. Da, aici era. Undeva, în această bază, se găsea ceea ce căuta el.

Pe plăcuţă era reprezentat schematic un om care făcea duş. Îşi săpunea bine organele genitale, aproape complet acoperite cu o jerbă de bule. Legenda suna astfel: NU UITA! ESTE SPRE BINELE TĂU SĂ FACI ZILNIC DUŞ!

Dedesubt era desenată o emblemă în galben şi negru: trei triunghiuri cu vârful în jos.

Simbolul radiaţiilor.

Trashcan Man izbucni în râs, ca un copil, şi bătu din palme în liniştea desăvârşită ce-l înconjura.

CAPITOLUL 69

Whitney Horgan îl găsi pe Lloyd în cameră, zăcând pe patul pe care îl împărţise până nu demult cu Dayna Jurgens. Pe pieptul lui gol ţinea un pahar mare de gin cu tonic. Îşi contempla solemn imaginea reflectată de oglinda de deasupra capului.

― Poftim înăuntru, spuse când dădu cu ochii de Whitney. Ce rost are să ne împiedicăm de etichetă, pentru Dumnezeu. Nu te chinui să baţi la uşă! Ticălosule!

Ultimul cuvânt se auzi ticăosule.

― Eşti beat, Lloyd? îl întrebă Whitney precaut.

― Nu. Nu încă. Dar am s-ajung şi-acolo.

― El e aici?

― Cine? Neînfricatul Conducător? Lloyd se ridică. Cine ştie pe unde e. Vagabondul de la Miezul Nopţii.

Râse şi se culcă la loc.

Whitney spuse cu voce scăzută:

― Ai face bine să-ţi pui pavăză la gură. Ştii doar că nu-i bine să pui botul pe tărie cât timp el...

― Pe dracu’.

― Adu-ţi aminte ce i s-a întâmplat lui Hec Drogan. Şi lui Strellerton.

Lloyd făcu din cap că ştie.

― Ai dreptate. Pereţii au urechi. Afurisiţii de pereţi au urechi. Ai auzit vreodată vorba asta?

― Mda, am mai auzit-o de vreo două ori. Iar aici se şi potriveşte, Lloyd.

― Chiar aşa. Lloyd se ridică pe neaşteptate în picioare şi aruncă paharul în cealaltă parte a camerei, unde se făcu ţăndări. Asta-i pentru măturător. Corect, Whitney?

― Te simţi bine, Lloyd?

― Foarte bine. Vrei un gin cu tonic?

Whitney ezită o clipă.

― Nu, nu-mi place fără lămâie verde.

― Hei, păi atunci să nu-mi spui mie nu, doar din cauza asta! Am lămâie. Dintr-o cutie de plastic. Lloyd se duse la bar şi ridică la vedere sticla din