― Are gust de lămâie verde?

― Păi sigur că are, spuse Lloyd morocănos. Cu ce credeai că seamănă? Cu cartofi prăjiţi? Ei, ce părere ai? Fii bărbat şi bea un pahar cu mine.

― Păi... bine.

― Mergem la fereastră şi ne bucurăm şi de privelişte.

― Nu, răspunse Whitney dur şi sec.

Lloyd se opri în drumul spre bar, pălind brusc. Se uită la Whitney şi privirile lor se întâlniră o clipă.

― Mda, bine, consimţi Lloyd. Te rog să mă scuzi, gusturi proaste.

― Nu face nimic.

Lucrurile erau cu adevărat în neregulă, ceea ce ştiau prea bine amândoi. Femeia pe care Flagg o prezentase drept „mireasa” lui se aruncase de la etaj cu două zile în urmă. Lloyd îşi aminti de Ace High zicând că Dayna nu ar fi putut să sară de la balcon, din cauză că ferestrele nu se deschideau. Dar pe acoperiş se găsea o terasă unde puteai sta la soare. Probabil şi-au închipuit că niciunul dintre jucătorii cu adevărat barosani – arabi, marea majoritate – nu se vor arunca de sus. Habar n-aveau de nimic.

Îi pregăti lui Whitney un gin-tonic, se aşezară şi băură o vreme în linişte. Soarele apunea într-o mare de flăcări roşii. În cele din urmă, Whitney spuse atât de încet, încât îl auzeai cu greu:

― Crezi că s-a aruncat de bunăvoie?

Lloyd ridică din umeri.

― Ce mai contează? Desigur. Cred că s-a aruncat singură. Tu n-ai face la fel, dacă ai fi măritată cu el? Eşti gata?

Whitney se uită în pahar şi constată, oarecum surprins, că băuse tot. I-l întinse lui Lloyd, care se duse la bar. Lloyd turna gin din belşug, iar Whitney simţea că-i vâjâie capul de pe acum.

Băură din nou în linişte, contemplând apusul soarelui.

Apoi, Whitney întrebă:

― Ce se mai aude cu individul acela, Cullen?

― Nimic. Tărărău. Zero barat. Eu n-am auzit nimic, Barry n-a auzit nimic. Nimic de pe US 40 şi 30, de pe US 2 şi 74, sau de pe I-15. Nimic de pe drumurile laterale. Peste tot avem pază, dar de nicăieri nu avem nicio veste. E pe undeva prin deşert, iar dacă umblă în continuare doar noaptea şi dacă se orientează să menţină direcţia spre est, va reuşi să se strecoare. Şi, de fapt, ce importanţă are? Ce le poate spune el?

― Nu ştiu.

― Nici eu. După părerea mea, să se ducă învârtindu-se.

Whitney nu se simţea în largul lui. Lloyd era din nou la un pas de o observaţie critică la adresa şefului. Efectul alcoolului era şi mai puternic, lucru care îl bucura. Poate că în curând avea să adune atâta curaj încât să spună ceea ce intenţionase de la bun început.

― Am să-ţi mărturisesc ceva, spuse Lloyd, aplecându-se înainte. A pierdut partida. Ai auzit vreodată zicala aia nenorocită? Se apropie sfârşitul meciului, partida e aproape pierdută şi n-are niciun jucător de rezervă mai de Doamne-ajută.

― Lloyd, eu...

― Ai terminat?

― Da, uite că da.

Lloyd pregăti încă un rând. Îi întinse un pahar lui Whitney şi se scutură uşor când gustă dintr-al lui. Era aproape numai gin curat.

― A pierdut partida, reveni Lloyd la textul lui. Mai întâi Dayna, pe urmă băiatul ăsta, Cullen. Propria lui soţie – dacă asta era cu adevărat – face saltul în gol. Ai impresia că dublul ei salt mortal de la terasa de pe acoperiş făcea parte din planul lui de joc?

― Nu trebuie să discutăm despre asta.

― Şi Trashcan Man. Uită-te ce-a fost în stare să facă, de unul singur. Cu prieteni ca ăştia, cine mai are nevoie de inamici? Asta aş vrea şi eu să ştiu.

― Lloyd?...

Lloyd clătină din cap.

― Nu înţeleg deloc. Toate mergeau din plin, până în seara când a apărut şi ne-a spus că bătrâna murise dincolo, în Free Zone. Ne-a spus că ultimul obstacol era înlăturat din calea noastră. Dar tocmai atunci lucrurile au început s-o ia razna.

― Lloyd, cred că nu e bine să...

― Dar acum nu mai ştiu. Am putea să-i cucerim la primăvară, atacându-i pe uscat. Până atunci e clar că nu putem porni. Dar până la primăvară, Dumnezeu ştie ce mai adună acolo, este? Aveam de gând să-i lovim înainte de a apuca să le treacă prin cap cine ştie ce năzbâtii, iar acum nu mai putem. Şi mai trebuie să-l punem la socoteală şi pe Trashy, Doamne Dumnezeule. Mişună prin deşert, scotocind prin cine ştie ce unghere, iar eu sunt absolut sigur...

― Lloyd, îl rugă Whitney cu voce scăzută, sugrumată. Ascultă-mă.

Lloyd se aplecă spre el, îngrijorat.

― Ce? Ce s-a-ntâmplat, bătrâne?

― Nu mi-am închipuit că o să am curajul să vorbesc cu tine, îi mărturisi Whitney, strângând paharul cu putere. Eu şi cu Ace High şi cu Ronnie Sykes şi cu Jenny Engstrom. O tăiem. Vrei să vii şi tu? Cristoase, e o nebunie să-ţi spun ţie toate astea, care eşti atât de apropiat de el.

― O tăiaţi? Unde vă duceţi?

― În America de Sud, cred. Brazilia. Consider că e destul de departe. Se opri, se frământă, apoi continuă orbeşte. Mulţi au plecat. Ei, poate nu mulţi, în orice caz au dispărut destui, iar numărul lor creşte cu fiecare zi. Părerea lor este că Flagg nu poate să câştige partida. O parte se duc spre nord, în Canada. Acolo-i prea frig pentru mine. Dar undeva trebuie să fug. Dacă aş avea speranţa că mă primesc, m-aş duce în est. Şi dacă aş fi sigur că putem pătrunde într-acolo.

Whitney se opri brusc şi se uită îngrozit la Lloyd. Avea figura unui om care este de părere că a mers mult prea departe.

― Stai liniştit, îi spuse Lloyd cu blândeţe. N-am de gând să te torn, bătrâne.

― Pur şi simplu... toate s-au dus de râpă aici, spuse Whitney cu jale.

― Când aveţi de gând să plecaţi?

Whitney îi aruncă o privire încărcată de bănuieli.

― O, îmi pare rău că am întrebat. Ai terminat?

― Nu încă, îi răspunse Whitney, privind în pahar.

― Eu da. Se apropie de bar şi, cu spatele la Whitney, spuse: Eu n-aş putea.

― Cum?

― N-aş putea! strigă Lloyd, întorcându-se. Îi sunt dator. Îi sunt foarte dator. M-a scos dintr-o situaţie cât se poate de neplăcută, la Phoenix, iar de atunci am fost alături de el. Mi se pare o veşnicie de atunci.

― Te cred.

― Dar e mai mult decât