Întrucît năvala animalelor din pădure încetă, exploratorii noștri putură să se bucure în sfîrșit de o odihnă binemeritată. Hotărîră, firește, să întrețină cu rîndul focurile, pentru a fi feriți de înțepăturile insectelor. În felul acesta dormiră liniștiți.

A doua zi înaintară printr-un ținut asemănător acelui străbătut cu o seară înainte. Rîul se prefăcuse într-un adevărat lac, cu o puzderie de insule. Curentul aproape că nu se simțea, astfel că trebuiră să vîslească tot timpul. Deasupra apei și a pădurii roiau libelule multicolore și gîndaci uriași cu coarne, avînd o lungime pînă la treizeci de centimetri; pe alocuri, zăriră și fluturi. Aripile acestor fluturi erau fiecare de mărimea palmei unui om. Din cînd în cînd apăreau păsări ciudate — și mai mari, și mai mici, de culoare albastră cu reflexe cenușii — care aduceau cu bîtlanul, dar aveau picioarele mai scurte, coada lungă, iar ciocul scurt, înzestrat cu dinți mărunți.

Reușiră să doboare din zbor o pasăre și Kaștanov explică tovarășilor săi că acest animal ciudat reprezintă o formă de trecere de la reptile la păsări. Pasărea era de mărimea unui cocor, avînd corpul acoperit cu pene albastre-cenușii; coada-i lungă nu era formată numai din pene, ca la păsări, ci și din nenumărate vertebre, ca la reptile, iar penele creșteau de ambele părți ale acestei cozi. Aripile aveau cîte trei degete lungi înzestrate cu gheare, ca și degetele de la picioare, astfel că pasărea se putea cățăra pe copaci sau pe stînci, agățîndu-se de ele și cu membrele anterioare.

Cercetînd-o, Kaștanov ajunse la concluzia că ea face parte din familia arheopterixului, fiind însă mult mai mare decît exemplarele găsite în depozitele jurasice superioare din Europa.

Spre seară, malul deveni scund de tot și pe întinderi mari se transformase într-un smîrc cu equisetacee și ferigi; deasupra smîrcului se înălțau pe alocuri grupuri de copaci ciudați adaptați mediului acvatic. Aci trăiau fel de fel de insecte mușcătoare, care se năpusteau cu furie asupra exploratorilor de fiecare dată cînd aceștia încercau să acosteze lîngă zidul de verdeață pentru a-și îmbogăți colecțiile, iar apoi îi urmăreau cu stăruință cîtva timp. Țînțari lungi de douăzeci și cinci de milimetri, muște mari cît un bondar, strechii și tăuni de peste patru centimetri, se întreceau parcă în a-i ataca pe oameni, care se vedeau siliți să dea bir cu fugiții; se nelinișteau însă la gîndul că vor fi nevoiți să înnopteze în mijlocul acestor nesuferiți vampiri.

Plutiră cîteva ceasuri prin această regiune de smîrcuri, vîslind de zor pentru a scăpa cît mai repede de aici. Probabil că în acest ținut regnul animal era format doar din insecte și păsări primitive în aer, precum și din pești și reptile, ascunse în apele tulburi și adînci, trădîndu-și prezența prin plescăituri și bolborosiri. Pesemne că patrupedele terestre nu puteau trăi pe aceste coclauri mlăștinoase.

— Ce animal terestru ar putea îndura mușcăturile unui „gnus” [28] atît de groaznic? spuse Gromeko folosind un cuvînt siberian pentru a numi acești vampiri.

Dar iată că dinspre miazăzi începu să sufle o boare răcoritoare și din cînd în cînd se auzea de acolo un vuiet monoton.

— Avem în fața noastră o mare sau un uriaș lac deschis, cu malurile golașe, spuse Makșeev, cel dintîi dintre exploratori care auzise vuietul.

— O mare? se minună Papocikin. Să existe oare și mări în Plutonia?

— De vreme ce există rîuri, ceea ce este neîndoielnic, ele trebuie să se verse la urma urmelor într-un bazin cu apă stătătoare. Doar n-oi fi crezînd că rîurile curg la nesfîrșit.

— Dar rîurile se pot pierde în lacuri mlăștinoase, ca acelea pe care plutim acum, sau pot dispare încetul cu încetul înghițite de nisipuri.

— Ai perfectă dreptate. Dar aceste rîuri sînt foarte bogate în ape și avem mai multe temeiuri sa presupunem că există un bazin deschis, iar lacul acesta, pe jumătate acoperit cu plante, nu este decît o intrare în el.

MAREA REPTILELOR

Toți ardeau de nerăbdare să afle ce mărime are acest bazin, și dacă nu cumva vor fi nevoiți să-și întrerupă expediția în inima Plutoniei, deoarece ar fi fost, firește, cu neputință să se aventureze în largul acestei mări nemărginite, în niște bărci de pînză.

După un ceas, la marginea fîșiei late a rîului-lac, unde curentul era aproape imperceptibil, apăru o dungă sinilie. Gurile rîului erau acum foarte aproape. Vîsliră cu nădejde și o jumătate de oră mai tîrziu se aflau la marginea lacului sau a mării.

Vegetația care creștea pe malurile rîului nu ajungea pînă la litoral, ci era separată de mare printr-o limbă de nisip. Probabil că valurile care spălau țărmul nu îngăduiau plantelor să prindă rădăcini în imediata apropiere a apei.

Exploratorii poposiră peste noapte pe această plajă, unde sufla briza mării și nu existau insecte sîcîitoare.

După ce descărcară lucrurile pe țărm și aprinseră focul, dădură toți fuga la marginea mării, ca să vadă cum e apa. Voiau să știe dacă marea e un bazin închis, cu apă sărată, sau un lac mare, de unde apele curg mai departe. Pe lîngă aceasta, doreau să facă o baie, fiindcă în ultimele zile, de cînd aflaseră că în rîu trăiesc reptile mari, renunțaseră la scăldat.

Se dezbrăcară repede pe țărmul moale, nisipos, și intrară cu toții în apă, care era puțin adîncă la mal. Abia la vreo cincizeci de pași de țărm, marea le ajunse pînă la brîu. Apa era destul de sărată, dar nu ca în oceanele de pe suprafața Pămîntului; ea putea fi comparată cu apa Mării Baltice.

După ce se răcoriră, exploratorii se așezară la sfat ca să hotărască cum să-și continue drumul. Constatară că marea nu e chiar atît de întinsă. În zare, spre miazăzi, puteau desluși țărmul opus chiar cu ochiul liber, iar dacă priveau printr-un binoclu bun vedeau clar un zid verde de desișuri, grupuri de copaci mai înalți și, pe alocuri, mase închise, liliachii — pesemne stînci și coaste rîpoase. Îndărătul zidului de verdeață, datorită concavității suprafeței pămîntului, distingeau de asemenea, dar mai puțin