instinctivă a diverselor situaţii sociale este anihilată, prin crearea unei noi identităţi spirituale a individului, deosebite total de cea veche. Procesul inducerii unor astfel de reflexe mentale are mai multe etape. În prima fază se aplică negarea totală a ideilor "incorecte", coroborată cu cenzurarea drastică a informaţiilor venite din exterior: Ce spun ei nu este adevărat. Este o minciună inventată de duşmanii noştri. Treptat, individul ajunge în situaţia de a-şi forma el însuşi un nou mod de gândire. Atunci când are unele dubii, din instinct va fi învăţat să gândească: Aşa ceva s-a întâmplat din motive bine întemeiate. Apoi nu va mai gândi, ci va veni imediat cu justificarea: Aşa ceva s-a întâmplat pentru că trebuia să se întâmple.

Crearea reflexelor mentale are ca scop aducerea indivizilor în situaţia de a respinge din start orice idee ce vine în contradicţie cu doctrina sistemului, price critică la adresa conducătorilor sau a grupului. Astfel de indivizi vor fi incapabili să raţioneze cu detaşare, să evalueze şi să interpreteze obiectiv situaţiile sociale. Rigiditatea gândirii lor îi va împiedica să se angreneze chiar în cel mai banal schimb de opinii. Ei vor fi sincer convinşi că sunt posesorii adevărului absolut. Dar ceea ce este mai grav, vor fi la fel de sincer convinşi că toţi cei ce nu au idei asemenea lor le sunt duşmani de moarte şi trebuie eliminaţi.

Tot în ideea inducerii reflexelor mentale este încurajat un anume gen de critică şi autocritică- în cazul multor indivizi, deşi atrofiat până aproape de dispariţie, instinctul de judecare detaşată a unor situaţii sociale nu poate fi eliminat definitiv. De aceea el trebuie pervertit treptat, oferindu-i-se şansa de a fi utilizat, spre exemplu, în afirmarea unor păreri critice. Critica şi autocritica au şi menirea de a crea o imagine de "obiectivitate" a sistemului, întrucât cetăţenilor le este permis să-şi expună, chiar public, părerile. Însă punctul vital al acestor manifestări constă în faptul că niciodată nu este permisă criticarea ideologiei, ci a fenomenelor, a situaţiilor şi a persoanelor care i se opun. Întotdeauna doctrina, sistemul, conducătorul sunt mai presus de orice îndoială. În consecinţă numai ceea ce i se opune este demn de critică. La fel, autocritica nu va include niciodată părerea de rău a individului că a crezut necondiţionat în ideologia grupului, ci nemulţumirea că nu a crezut destul pentru a fi un "bun" cetăţean sau un "bun" adept al sectei respective.

În cadrul unor secte se practică intens ritualuri speciale de alungare a gândurilor "rele". Adepţii sunt învăţaţi să identifice ei înşişi aceste gânduri şi să le anihileze pentru a se putea ridica pe o "treaptă superioară a cunoaşterii".

În funcţie de sectă, respectivele ritualuri pot consta în: rugăciuni, mătănii, meditaţii, cântece specifice, repetarea cu voce tare sau în gând a unor clişee cu valoare de simbol, intrarea în transă ş.a.m.d. Treptat, ritualurile devin obişnuinţă. Individul este "programat" să le activeze la primul semn de îndoială, teamă sau nesiguranţă. Automatismul ajunge la perfecţiune, iar sectantul începe să se roage brusc sau intră subit în transă fără ca măcar să realizeze că tocmai a avut un gând "rău".

Asemenea automatisme mentale de înlăturare a oricărui gând "incorect", a oricărei îndoieli sau incertitudini reprezintă cea mai directă cale de a rupe individul de realitate. Pentru el doctrina grupului va fi perfectă, conducătorii vor fi perfecţi, iar toate lucrurile rele ce i se vor întâmpla vor fi numai din vina lui. Dacă în cadrul sectelor astfel de automatisme se pot crea în câteva săptămâni sau luni, în cadrul sistemelor sociale mai mari este nevoie de ani sau chiar de decenii. Cu cât trece mai mult timp, apar noi generaţii, care, chiar dacă nu ar fi îndoctrinate în mod evident, ar ajunge să servească ideologia regimului prin simplul fapt că trăiesc în acel sistem, că întreg comportamentul lor, modul de gândire, sistemul de valori, standardele culturale etc. se formează sub influenţa totală a ideologiei respective. Din acest motiv, seismele sociale mari, provocate de prăbuşirea unui întreg sistem doctrinar, induc la nivelul întregii populaţii starea de anomie, despre care am discutat într-un capitol anterior. Pentru reducerea perioadei de anomie cât mai mult posibil este necesară restructurarea din temelii a întregului sistem de valori, de legi şi regulamente. Perpetuarea unei stări de falsă tranziţie, în care vechile structuri şi mentalităţi continuă să funcţioneze, chiar şi sub forme poleite, în paralel cu noile mecanisme politice, economice şi sociale, nu face decât să permanentizeze haosul şi confuzia. Sistemele totalitare au putut fi instaurate rapid tocmai prin eliminarea completă, într-un interval de timp foarte scurt, a vechilor structuri. Instaurarea unui regim democratic, bazat pe încurajarea individului de a-şi manifesta propria sa identitate, nu se poate realiza prin forţă. Aici intervine rolul personalităţilor în istorie.

Atunci când personalităţile, aflate la conducere în asemenea situaţii de criză, sunt incapabile să imprime un curs ascendent redefinirii societăţii, artizanii manipulării pot induce foarte uşor sentimentul culpabilizării generale. Având în vedere că fostul regim ideologic totalitar a inoculat în mentalitatea cetăţenilor de rând ideea că doctrina şi acţiunile conducătorilor sunt întotdeauna corecte, iar fenomenele negative sunt puse exclusiv pe seama oamenilor obişnuiţi, cu concepţii "incorecte", aceştia vor putea fi învinuiţi mult mai uşor de toate relele, pe motiv că "mentalitatea lor este învechită", că nu vor să înţeleagă măreţia programelor propuse de lideri şi justeţea acestora, că se lasă influenţaţi de duşmanii naţiunii sau de diverşi "huligani" ori "golani", că toată lumea este coruptă, că oamenii nu-şi merită liderii.

Conducătorii totalitari nu vor accepta niciodată ideea că fenomenele negative s-ar putea întâmpla din cauza incompetenţei lor, doctrinei pe care o servesc, sau sistemului pe care îl susţin. Chiar în faţa celor mai clare evidenţe ale eşecului totalitarismului, ei vor susţine în continuare ideologiile de inspiraţie totalitară sub diverse pretexte precum: Se poate democraţie şi cu un despot luminat... ş.a.m.d.

Revenind la mecanismele de control al gândirii, trebuie subliniat şi în acest caz faptul că, acţionând asupra gândirii, exploatând fenomenul de disonanţă cognitivă se poate obţine şi controlul asupra comportamentului sau al sentimentelor.

 

 

Controlul sentimentelor constă în manipularea emoţiilor individului şi în restrângerea cât mai mult posibilă a