spectrului său sentimental. Vinovăţia şi frica sunt două instrumente absolut necesare pentru a ţine oamenii sub control. Manipularea sentimentului de vinovăţie dă cele mai bune rezultate pentru integrarea individului în societate, pentru cufundarea lui în anonimat, dar şi pentru inducerea supunerii necondiţionate faţă de autorităţi.

Vinovăţia poate fi de multe feluri. Astfel vina istorică este cea prin care se creează culpabilizarea generală. Pentru ororile nazismului a fost blamat întregul popor german. Pentru aruncarea bombelor de la Hiroshima şi Nagasaki, fiecare american s-a simţit vinovat. Pentru a nu se începe procesele criminalilor comunişti s-a insinuat ideea că toţi membrii de partid ar fi vinovaţi de crimele comise în lagărele şi puşcăriile comuniste. Vina istorică poate fi indusă atât de cuceritorii din afară, care urmăresc să obţină supunerea necondiţionată a "vinovaţilor" în numele păcatelor comise de reprezentanţii acestora, cât şi de propriii conducători, care doresc să-şi justifice unele acte grave şi să le prezinte distorsionat în ochii opiniei publice interne sau internaţionale. Vina istorică se bazează pe inducerea unui sentiment de complicitate între autorităţi şi cetăţenii obişnuiţi, chiar dacă deciziile le iau numai unii, ceilalţi reprezentând doar masa de manevră. Complicitatea şi vina istorică prind mult mai repede în regimurile totalitare, acolo unde opoziţia a fost eliminată, iar liderii acţionează şi vorbesc în numele întregii naţiuni.

Vina incapacităţii de afirmare a propriei identităţi, exprimată prin sentimentul de insatisfacţie al individului că nu trăieşte la nivelul valorii sale, poate fi de asemenea exploatată pentru amplificarea stării de nemulţumire până la stadiul de revoltă ori, în sens opus, până la acceptarea unei supuneri totale faţă de autorităţi, supunere în schimbul căreia individului îi este facilitat accesul spre treptele superioare ale ierarhiei sociale, spre un loc pe care acesta consideră că îl merită.

Vina pentru acţiuni comise în trecut este intens utilizată de artizanii manipulării pentru şantajarea individului. În acest sens sunt alcătuite dosare voluminoase, care pot fi scoase la iveală ori de câte ori persoana în cauză dă semne de nesupunere. Puterea extraordinară a acestui tip de vinovăţie determină şi crearea unor noi genuri de "păcate", tocmai pentru a face dosarele cât mai voluminoase. Iar dacă individul a avut o viaţă exemplară, se pot găsi oricând părinţi, fraţi, prieteni sau simple cunoştinţe ale acestuia pentru greşelile cărora să fie făcut şi el răspunzător. Mărturisirea păcatelor nu aduce niciodată iertarea lor. Cu atât mai puţin uitarea. În sistemele totalitare sau în sectele distructive, este generalizată aplicarea practicii întâlnite la societăţile democratice doar în cadrul proceselor penale: Tot ce spui poate fi folosit împotriva ta.

Vina socială constă în culpabilizarea generală a indivizilor pentru tarele existente în societate. Prin inducerea acestei vinovăţii, individul este determinat să-şi minimalizeze propriile sale probleme şi incertitudini, să nu mai dea atenţie îndoielilor la adresa celor care îl conduc. Cum te poţi lega de unele greşeli minore ale guvernului, când atâţia oameni mor de foame pe străzi şi din vina ta?, sună doar una dintre întrebările retorice prin care se propagă vina socială. În cadrul unor secte se ajunge la blamarea adepţilor pentru toate tarele societăţii, chiar şi pentru cele ipotetice, precum iminenta declanşare a unui război nuclear. Ei sunt făcuţi răspunzători pentru toate păcatele omenirii. Bineînţeles, ca să-şi spele "greşelile", trebuie să creadă nestrămutat în liderul lor spiritual, care, mai devreme sau mai târziu, le va aduce iertarea.

 Frica este celălalt sentiment utilizat pe scară largă pentru manipularea indivizilor, în special în sensul menţinerii coeziunii grupului social din care fac parte. Sentimentul de frică este indus şi amplificat în două direcţii principale, fiecare având la bază o ameninţare specifică. Astfel, în primul rând, indivizii sunt avertizaţi permanent asupra pericolului reprezentat de forţele ostile din exterior, care acţionează continuu pentru a dezmembra şi a distruge grupul. Aceste forţe pot fi autorităţile statului în cazul unor secte extremiste, "forţele imperialiste, reacţionare" în cazul sistemelor socialiste, slujitorii Diavolului în cazul unor grupări religioase, grupările comuniste în cazul unor societăţi cu doctrină de dreapta, etniile rivale în cazul în care se urmăreşte exacerbarea unor conflicte interetnice, grupările teroriste duşmane unei naţiuni, religii sau unui sistem social ş.a.m.d.

Manipularea indivizilor prin inducerea şi amplificarea ameninţărilor venite din exterior poate ajunge până la subtilităţi extrem de perfide. În cazurile în care "duşmanul" nu există, el este inventat. Individul trebuie menţinut permanent într-o stare de frică pentru a nu avea timp să gândească. În acelaşi timp, existenţa "duşmanului" poate motiva, în sistemele totalitare, acţiuni în forţă, sângeroase, care au ca scop final accentuarea stării de teamă şi nesiguranţă în rândurile întregii populaţii. Propaganda nazistă s-a bazat într-o mare măsură pe învinovăţirea evreilor de toate relele societăţii. Milioane de oameni au fost ucişi în numele acestei idei, dar, în acelaşi timp, a fost dezvoltat un imens sistem de represiune menit să distrugă orice opozant al regimului, indiferent dacă avea sau nu vreo legătură cu etnia evreilor. La rândul său, propaganda comunistă se baza pe exacerbarea sentimentelor de teamă faţă de "acţiunile duşmănoase ale cercurilor imperialiste, reacţionare". Oricine nu era de acord cu doctrina comunistă putea fi oricând învinovăţit de legături cu "agenturile străine".

Având în vedere cele spuse mai sus, iese în evidenţă cea de-a doua cale de utilizare a terorii în scopul controlării totale a individului. Acestuia îi este indusă, permanent, teama de a nu fi descoperit şi pedepsit de autorităţi, indiferent dacă vina lui este reală (în sensul încălcării unor reguli arbitrar impuse de regimul la putere) sau pur şi simplu inventată. Această perfidă combinaţie între dezvoltarea unui sentiment de vină individuală şi frica de a nu fi descoperit este cu atât mai eficientă cu cât regulile sunt mai numeroase, mai oculte şi, astfel, foarte uşor de încălcat. Într-un sistem totalitar dezvoltat este practic imposibil ca individul să respecte absolut toate regulile şi legile, mai ales că aproape în fiecare zi sunt inventate altele noi, iar popularizarea lor este ţinută în frâu, "din raţiuni superioare", astfel încât cetăţeanul să afle de ele abia după ce le-a încălcat şi a devenit, în acest fel, pasibil de pedeapsă. Mai mult, de fiecare dată când apar reglementări noi, efectul lor este retroactiv, pentru a nu da