De multe ori, pentru a controla eficient emoţiile indivizilor, se utilizează redefinirea sentimentelor. În acest mod, ceea ce era motiv de tristeţe trebuie să devină prilej de bucurie, ceea ce reprezenta o ruşine trebuie să devină o mândrie ş.a.m.d. Fericirea, spre exemplu, este un sentiment spre care aspiră orice fiinţă umană. În unele secte, de pildă, liderii spun că omul poate fi fericit numai atunci când se simte cât mai aproape de Dumnezeu. Dar cum Dumnezeu este, în viziunea respectivilor lideri, mai tot timpul nefericit şi nemulţumit, ar fi un adevărat sacrilegiu ca adepţii sectei să-şi manifeste, vreodată, în mod deschis, bucuria. În consecinţă, starea de fericire se atinge printr-o permanentă nefericire şi suferinţă. De multe ori, sectanţii ajung în extaz numai după ce se supun unor suplicii înfricoşătoare (flagelări, posturi negre, automutilări, crucificări etc). Cu cât durerea este mai atroce, cu atât ei se simt mai aproape de divinitate, deci mai fericiţi.

Redefinirea sentimentelor este o tehnică de bază în absolut toate sistemele totalitare. Copiii sunt crescuţi şi educaţi după standarde noi, conform cărora trădarea părinţilor pentru "mentalităţi învechite" devine un merit. Mai mult, în sistemele comuniste de mână forte, au fost numeroase cazuri în care fiii şi-au acuzat părinţii în cadrul unor procese publice şi au cerut condamnarea lor la moarte. Tinerii au fost prezentaţi ca veritabili eroi, au fost copleşiţi de onoruri şi li s-a facilitat ascensiunea socială, pentru ca exemplul lor să fie urmat de cât mai mulţi. Treptat s-a creat o nouă mentalitate, în care delaţiunea a fost ridicată la rangul de virtute, de "îndatorire patriotică" fundamentală a oricărui cetăţean. Mai trist este faptul că astfel de metode sunt continuate chiar şi după colapsul sistemelor totalitare. În România, spre exemplu, la şase ani după revoluţia din decembrie 1989, forul legislativ a adoptat noua lege a secretului de stat, în care delaţiunea se menţine ca o expresie a "fidelităţii faţă de ţară". Pentru a-şi demonstra această fidelitate, fiecare cetăţean este obligat să-şi supravegheze şi să-şi suspecteze permanent semenii, să devină un colaborator asiduu al serviciilor de informaţii. Astfel noua lege a secretului de stat nu numai că menţine redefinirea sentimentelor iniţiată de fostul regim, dar are şi un al doilea scop extrem de important, acela de a crea o neîntreruptă stare de suspiciune în rândurile cetăţenilor. Astfel este facilitată dezbinarea, oamenii pot fi asmuţiţi mult mai uşor unii asupra altora, iar controlul asupra lor este extrem de eficient, conform principiului de guvernare: Divide et impera!, enunţat de Machiavelli. De fapt, principiul este preluat de la romani: Divide ut regnes! (Dezbină ca să domneşti!).

Fericirea, în majoritatea cazurilor de redefinire a sentimentelor, este redusă la bucuria individului de a se integra grupului, de a-şi urma şi adula conducătorul, de a îndeplini conştiincios toate sarcinile ce îi sunt atribuite. În Coreea de Nord, copiii, dar şi foarte mulţi oameni maturi atingeau chiar o veritabilă stare de extaz la vederea "Conducătorului" Kim Ir Sen. De asemenea, în multe secte, fericirea adepţilor este concretizată într-o muncă epuizantă în folosul grupului, în cedarea tuturor bunurilor către comunitate, în respectarea fiecărui îndemn adresat de către lider. Chiar şi atunci când acesta face apel la sacrificiul suprem, aşa cum a fost cazul în Guyana, când Jim Jones a determinat sinuciderea în grup a peste nouă sute de oameni.

Alte două sentimente utilizate intens de artizanii manipulării sunt loialitatea şi devotamentul. Un uriaş sistem de propagandă este pus în mişcare pentrua-l determina pe individ să-şi canalizeze sentimentele negative numai către cei din afara grupului. Nu este admisă nici o critică la adresa doctrinei sau a liderilor, ci doar la adresa celor care au concepţii potrivnice sistemului. De asemenea, autocritica este încurajată doar în sensul blamării oricărei tendinţe de nesupunere faţă de normele ideologiei respective sau faţă de îndemnurile conducătorilor. Pentru încurajarea sentimentului de cufundare în anonimat, ce atrage după sine obedienţa necondiţionată faţă de autorităţi, indivizii sunt învăţaţi să nu se mai preocupe de ei înşişi, de nevoile şi aspiraţiile lor fireşti, ci numai de ceea ce este "bun" şi "corect" pentru întregul grup. În acest sens, sistemul comunist urmărea continuu inducerea în conştiinţa cetăţeanului a principiului: De la fiecare după capacităţi, fiecăruia după nevoi. Individul trebuia să se gândească permanent la faptul că sunt destui cei cu un standard de viaţă mai scăzut decât el (apare aici şi sentimentul de vină socială), de aceea nu trebuia să se plângă, ci să depună eforturi tot mai mari pentru "binele colectiv". Nu conta că acest principiu era aplicat numai oamenilor de rând, în timp ce suprastructura se bucura de privilegii nemăsurate. Despre acele privilegii era interzis să se vorbească. "Codul eticii şi echităţii socialiste" anula ierarhia firească a valorilor şi îi acuza imediat de "egoism" pe cei care doreau să-şi pună în evidenţă propriile lor capacităţi. Manifestarea unui spirit egalitarist perfect (în cazul cetăţenilor de rând) era dovada supremă a loialităţii faţă de doctrina comunistă.

O importanţă deosebită pentru controlul total asupra structurii emoţionale a individului o are manipularea relatiilor interpersonale ale acestuia. Liderii urmăresc direcţionarea indivizilor spre un anume gen de prietenii, le inoculează necesitatea evitării celor cu concepţii "incorecte", îi angrenează în activităţi entuziaste de grup, axate în special pe îndeplinirea îndemnurilor venite de la conducători. Munca patriotică, colectarea sticlelor goale, organizarea de brigăzi artistice, dincolo de scopul lor pur economic sau cultural, creează prietenii şi simpatii având la bază tocmai îndeplinirea unei "sarcini" transmise "de la Centru". Chiar şi micile abateri de la linia impusă "de sus" sunt tolerate, pentru a da individului sentimentul de libertate, pentru a-l determina să se angreneze sincer în respectivele activităţi.

Uneori, sentimentele pe care trebuie să le manifeste permanent un "bun" membru al grupului social sunt impuse prin directive clare. Acestea au un rol bine determinat, mai ales atunci când îi vizează pe cei mai tineri membri ai societăţii, al căror sistem de valori este în plină formare. Astfel Statutul şoimilor patriei, elaborat în timpul regimului Ceauşescu, impunea încă din primele paragrafe: Şoimii patriei trebuie să fie întotdeauna veseli.