Oricât ar părea de absurdă, la prima vedere, o asemenea "sarcină", trebuie luat în considerare întregul sistem de educaţie din vremea respectivă, sistem prin care primii răspunzători de încălcarea statutului puteau fi educatorii. Trebuia ca ei să-i menţină veseli pe micii "şoimi", dar, în acelaşi timp, să-i înveţe să respecte întocmai legile şi reglementările regimului. În consecinţă, singura soluţie era aceea de a-i forma pe copii în aşa fel încât să fie veseli şi fericiţi numai atunci când gândeau şi se comportau "corect".

Controlul relaţiilor interpersonale mai are o componentă deosebit de importantă, anume controlul relatiilor sexuale. Liderii sistemelor totalitare impun reguli foarte stricte în ceea ce priveşte alegerea partenerului de viaţă şi numărul urmaşilor pe care îi poate avea un cuplu. O atenţie deosebită este acordată tinerei generaţii, deoarece aceasta este mult mai uşor de îndoctrinat. În timpul regimului nazist, alegerea unui soţ sau a unei soţii aparţinând etniei evreilor echivala cu trimiterea într-un lagăr de concentrare şi exterminare. În paralel, liderii nazişti au imaginat şi au pus în aplicare un program halucinant de obţinere a unor noi generaţii de "arieni", care să reprezinte viitorul naţiunii germane. Trupe speciale SS răpeau din teritoriile ocupate copii care corespundeau "standardelor" şi îi internau în cămine speciale unde erau crescuţi doar în scopul procreării. Pe de altă parte, multe tinere germane erau selectate, într-o atmosferă de extaz ideologic, pentru misiunea "supremă" de a oferi copii Reich-ului. Fetele se împreunau. În cadru organizat şi supravegheat, cu soldaţi germani, de asemenea selectaţi riguros, pe care nu îi cunoşteau şi nici nu îi mai întâlneau vreodată. După naştere, pruncii erau preluaţi imediat în cămine speciale şi crescuţi în spiritul doctrinei naziste. Ei nu îşi mai vedeau niciodată părinţii, iar aceştia din urmă erau mândri că îşi serviseră patria şi Führer-ul.

În România regimului comunist, căsătoriile erau controlate prin mijloace mai subtile. În foarte multe cazuri, părinţii se opuneau căsătoriei copilului cu cineva provenind dintr-o familie "cu probleme". Ei ştiau că noul cuplu va avea de suferit din cauza "petelor" de la dosarele viitoarelor rude apropiate şi de aceea preferau să evite asemenea situaţii. Erau îndeobşte dorite căsătoriile cu odrasle ale suprastructurii comuniste, avându-se în vedere privilegiile de care se va bucura, automat, tânăra familie. Apărea astfel o polarizare invizibilă a societăţii în familii "bune" şi familii "cu probleme".

În ceea ce priveşte "politica demografică" a Partidului Comunist Român, situaţia a căpătat accente dramatice, mai ales în timpul regimului Ceauşescu. În dorinţa lui de a crea "omul nou", Ceauşescu, la fel ca şi Hitler şi ca toţi ceilalţi lideri ai sistemelor totalitare, a ştiut că masa de manevră cea mai docilă va fi constituită de tânăra generaţie, crescută şi educată "în spiritul valorilor comunismului", ce urma să ia locul celor cu "mentalităţi învechite". În acest sens, un prim pas a fost făcut prin interzicerea avorturilor, lucru ce a dus la naşterea unor generaţii întregi de "ceauşei". Apoi, pentru a elimina total avorturile ilegale, a fost iniţiat un sistem draconic de legi şi regulamente, ce a dus la moartea a mii de femei. Doctorilor le-a fost interzis, sub ameninţarea cu ani grei de puşcărie, acordarea oricărui ajutor pacientelor aflate în stare gravă, ca urmare a unor intervenţii empirice, până ce acestea nu-l denunţau pe autorul intervenţiei. Chiar şi atunci când femeile se aflau în comă, sistemul condiţiona acordarea primului ajutor de existenţa unui denunţ. Mii de familii au rămas îndoliate, sute de medici au ajuns în puşcării, alte mii de tinere au fost trimise la închisoare, deoarece, chiar dacă făcuseră mărturisiri complete, fapta era pedepsită exemplar, în semn de avertisment pentru cei care ar mai fi îndrăznit să încalce respectivele legi. În acelaşi timp, pentru încurajarea naşterilor, ideologii comunismului au inventat titlul onorific de "mamă eroină", acordat femeilor cu mulţi copii.

Însă condiţiile tot mai mizere de viaţă din ultimii ani ai regimului Ceauşescu au făcut ca apariţia unui copil să devină o adevărată problemă în foarte multe familii. De aceea avorturile clandestine au continuat. Pentru a le contracara şi mai eficient, autorităţile au impus fiecărei femei din România obligativitatea de a se supune periodic unui control ginecologic umilitor, ce urmărea depistarea şi înregistrarea unor eventuale sarcini încă din primele luni. În acest mod, viaţa intimă a întregii populaţii a intrat sub o supraveghere foarte strictă. După revoluţia din decembrie '89 s-a decretat imediat libertatea avorturilor, însă responsabilii pentru acea politică soldată cu mii de victime nu au fost niciodată traşi la răspundere.

Controlul vieţii sexuale este practicat şi în foarte multe secte. În unele dintre ele, adepţilor le este impus un regim de abstinenţă. Pentru a putea rezista, ei trebuie să-şi găsească o preocupare permanentă, aceasta fiind, cel mai adesea, desfăşurarea unor munci extenuante în folosul grupului (de fapt, în foarte multe cazuri, cel care profită de roadele muncii adepţilor este exclusiv conducătorul sectei). În alte grupuri, sectanţii sunt îndemnaţi spre o viaţă sexuală frenetică, spre adevărate orgii şi chiar perversiuni, precum cele practicate în unele grupuri satanice. În ambele cazuri, adepţii devin tot mai dependenţi de stilul de viaţă al grupului, iar controlul asupra stării lor emoţionale ajunge o armă redutabilă în mâinile conducătorului sectei.

Dar cea mai puternică tehnică utilizată în obţinerea unui control total asupra sentimentelor individului este inocularea spaimei faţă de părăsirea grupului. Individul este obişnuit cu o totală dependenţă faţă de comunitatea din care face parte. El trebuie să se simtă în siguranţă numai în cadrul grupului. Permanent i se spune că, în cazul părăsirii comunităţii, va rămâne fără apărare, se va îmbolnăvi, va fi persecutat de cei din afară, va fi chiar ucis sau se va sinucide. În cadrul unor secte, adepţii ajung să aibă veritabile reacţii de panică numai la gândul plecării: transpiră, bătăile inimii se accelerează, subconştientul le transmite o dorinţă intensă de a respinge respectiva idee. În societăţile totalitare, aparatul de propagandă se preocupă intens de difuzarea unei imagini cât mai sumbre a lumii exterioare. Prin mediile oficiale de comunicare în masă ori prin intermediul zvonurilor, lumea exterioară este înfăţişată ca un spaţiu haotic, populat numai de terorişti, drogaţi, şomeri, criminali, indivizi fără