ARGUMENT.

  Când obligi pe cineva să acţioneze, tu eşti cel care stăpâneşte situaţia. Este întotdeauna mai bine să-ţi determini duşmanul să vină la tine, ocazie cu care îşi abandonează propriile sale planuri. Ademeneşte-l cu momeli irezistibile – şi apoi, treci la atac. Cărţile cele mai bune se află în mâna ta.

  RESPECTAREA LEGII.

  La Congresul de la Viena, în 1815, reprezentanţii marilor puteri s-au reunit pentru a trasa noile graniţe din Europa postnapoleoniană. Oraşul era plin de veselie. Unele mai strălucitoare decât altele, balurile se ţineau lanţ. Negocierile aveau loc mai degrabă în culise, dar peste toate acestea plutea, ca o ameninţare difuză, umbra marelui înfrânt. Napoleon nu fusese cu adevărat îndepărtat, nici din mintea, nici de frontierele duşmanilor lui de până mai ieri: corsicanul se afla la doi paşi de coasta Italiei, pe insula Elba.

  Chiar dacă era sub pază, un om de cutezanţa şi de creativitatea lui nu putea să nu înspăimânte pe toată lumea. Austriecii s-au gândit să trimită asasini plătiţi să-l lichideze, dar până la urmă s-au răzgândit. Planul era mult prea riscant. Alexandru I, ţarul Rusiei, impetuos din fire, întreţinea atmosfera de nelinişte: când aliaţii săi din coaliţia antinapoleoniană au refuzat să-i recunoască „drepturile” la o parte din teritoriul Poloniei, le-a aruncat în faţă ameninţarea: „Dacă nu, îi dau drumul monstrului!” „Monstrul”, ştiau cu toţii, era Napoleon. Un singur om părea de netulburat -Talleyrand, fostul ministru de externe al exilatului din Elba. Calm şi sigur de el, de parcă ştia ceva în plus, ceva ce toată lumea continua să ignore.

  Între timp, pe mica sa insulă, Napoleon ducea o viaţă care, prin miniaturizarea amplorii şi perspectivei, se transformase într-o parodie tragi-comică a traiului de la curtea din Paris: exista un bucătar, un şef al garderobei imperiale, un pianist, ca muzician oficial, şi o mână de curteni. Totul fusese pus la cale anume pentru a-l umili şi planul dădea rezultat.

  În iarna aceea, s-au întâmplat, însă, nişte evenimente atât de stranii şi de dramatice, încât ar fi putut face parte din intriga unei piese de teatru. Paza insulei era asigurată de un număr de nave de război britanice, care patrulau în permanenţă, ţinându-şi tunurile îndreptate asupra tuturor căilor de acces spre Elba. Şi totuşi, nu se ştie cum, în plină zi, pe 26 februarie 1815, o fregată având la bord nouă sute de oameni, l-a luat pe Napoleon din insulă şi a ieşit în larg. Englezii au încercat s-o urmărească, dar nu au izbutit. Această evadare incredibilă a uluit întreaga lume şi a băgat groaza în participanţii la congresul vienez.

  Deşi ar fi fost în mai mare siguranţă dacă ar fi părăsit Europa, Napoleon nu numai că a decis să revină în Franţa, ci a aruncat destinului o nouă sfidare: a pornit asupra Parisului, în fruntea unei mici armate adunate din mers, cu gândul de a-şi recuceri tronul. Carisma împăratului abdicat îşi avea încă puterea ei. Poporul s-a strâns din nou în jurul său – mai bine zis, i s-a aşezat la picioare. Revenit la domnie, regele Ludovic al XVIII-lea l-a trimis pe mareşalul Ney, cu trupe şi ordin să îl aresteze, dar şi Ney, şi soldaţii luptaseră sub acvila imperială şi, la vederea lui Napoleon, i s-au alăturat fără să şovăie. „Uzurpatorul” redevenise „împăratul”. Din toate părţile, voluntarii se înghesuiau. Marea Armată de altădată îşi refăcea rândurile. Franţa era străbătută de talazuri de entuziasm. La Paris, mulţimea se afla în plin delir, iar regele s-a văzut, pentru a doua oară, „Ludovic-fără-ţară”.

  A doua domnie a lui Napoleon nu a durat, totuşi, decât o sută de zile. Curând, vârtejul entuziasmului s-a mai domolit. Statul se afla în stare de faliment, resursele în stare de epuizare. Lui Napoleon nu îi rămâneau prea multe de făcut. În iunie, la Waterloo, înfrângerea sa a rămas definitivă. De data aceasta, monarhii coalizaţi îşi însuşiseră învăţămintele lecţiei Elba şi l-au trimis în exil departe, pe o insulă stâncoasă şi umedă cu numele Sfintei Elena, aşezată în largul coastelor de vest ale Africii. De acolo existau prea puţine şanse de evadare.

  Comentariu.

  Adevărul despre miraculoasa plecare a lui Napoleon de pe insula Elba nu a ieşit la lumină decât mult timp după aceea. Mai toţi cei ce veniseră să-l viziteze îi spuseseră că popularitatea de care se bucura în Franţa era la cote mai ridicate ca oricând şi că ţara l-ar reprimi cu braţele deschise. Printre aceşti vizitatori s-a numărat şi generalul austriac Koller, care l-a convins că, dacă evada, marile puteri coalizate, inclusiv Anglia, i-ar fi acceptat prezenţa pe tronul Franţei. La urechile împăratului din Elba ajunsese şi informaţia conform căreia englezii îl vor lăsa să treacă şi, într-adevăr, evadarea s-a produs la ceasurile amiezii, în plină rază de supraveghere a ocheanelor britanice.

  Ceea ce Napoleon nu avea de unde să ştie era că în spatele acestor aşa-zise scurgeri de informaţii se afla un om – şi anume, fostul său ministru de externe. Scopul lui Talleyrand nu era restaurarea gloriei imperiului, ci aducerea lui Napoleon în situaţia de a fi zdrobit o dată pentru totdeauna. Ferm convins că ambiţia acestuia punea în mare primejdie stabilitatea Europei, Talleyrand se întorsese de multă vreme împotriva lui. Când, după abdicarea de la Fontainebleau, aliaţii l-au exilat pe împărat în insula Elba, Talleyrand a protestat energic – cu Napoleon atât de aproape, pacea continentului nu putea fi considerată sigură – dar nimeni nu a găsit cu cale să-l asculte.

  În loc să încerce să-şi impună punctul de vedere, a preferat să aştepte. Cu tactul şi răbdarea sa, a reuşit, încetul cu încetul, să-şi câştige sprijinul miniştrilor de externe englez şi austriac, Castlereagh şi Metternich.

  Toţi trei l-au scos pe Napoleon dintr-o capcană, pentru a-l atrage într-o alta, şi mai mare. Vizita generalului Koller trebuia să lanseze momeala: i s-a „şoptit” exilatului promisiunea de reînviere a vechii glorii. Asemenea unui mare şahist, Talleyrand a calculat totul dinainte. Ştia prea bine că Napoleon urma să cadă