în laţ, după cum ştia şi că, o dată revenit pe tron, avea să târască Franţa într-un nou război, care, având în vedere situaţia precară a ţării, nu putea dura mai mult de câteva luni. Unul dintre diplomaţii prezenţi la congresul de la Viena, care ghicise jocul fostului ministru de externe, a spus, pare-se: „A dat foc casei ca s-o scape de ciumă”.

  Atunci când pun momeala ca să atrag căprioarele, nu trag în prima venită s-o adulmece – aştept să se adune toată turma.

  Otto von Bismarck, 1815 -1898

  CHEILE PUTERII.

  Oare de câte ori în istorie nu s-a repetat acelaşi scenariu: un lider agresiv întreprinde o serie de acţiuni cutezătoare care îi aduc puterea, pentru ca, încet-încet, după ce ea atinge apogeul, lucrurile să înceapă a merge prost, întorcându-se, parcă, împotriva lui? Duşmanii săi se coalizează ca să-l învingă şi, încercând să-şi păstreze avantajul, el însuşi comite greşeala de a nu se opri la timp, apoi, inevitabil, se prăbuşeşte. De ce funcţionează scenariul după acelaşi mecanism? Pentru că această persoană agresivă rareori stăpâneşte cu adevărat situaţia. De obicei, nu calculează cu prea multă clarviziune şi nu este în măsură să anticipeze consecinţele actelor sale de cutezanţă. Fiind în permanenţă pe punctul de a reacţiona la „mutările” mereu mai numeroşilor săi adversari şi, deopotrivă, la urmările neprevăzute ale propriilor decizii, energia agresivităţii se întoarce împotriva sa.

  Când ai pătruns pe tărâmul puterii, trebuie să-ţi pui o întrebare esenţială: ce rost are să mă reped când colo, când dincolo, să mă zbat ca să-mi rezolv problemele şi să-mi înving rivalii, dacă nu mă simt niciodată stăpân pe situaţie? Răspunsul este simplu: concepţia ta despre putere este greşită. Ai confundat acţiunea eficace cu o acţiune agresivă. În cele mai multe cazuri, acţiunea de eficacitate maximă este. inacţiunea, aşteptarea calmă a momentului când, frustraţi, duşmanii cad în capcana pe care le-ai întins-o – este, deci, preferabil să ţinteşti spre puterea stabilă, de durată şi nu spre o victorie rapidă, dar greu sau imposibil de consolidat.

  Nu uita: esenţa puterii constă în capacitatea de a-ţi păstra atuul iniţiativei, adică de a-ţi determina adversarul să reacţioneze la acţiunea ta şi să rămână în defensivă. Dacă îi obligi pe ceilalţi să vină la tine, brusc devii stăpân pe situaţie şi începi să ţii totul sub control. A avea putere înseamnă a avea control. Cum? Două sunt lucrurile pe care le ai de făcut: în primul rând, trebuie să te deprinzi să-ţi stăpâneşti emoţiile – nu te lăsa niciodată influenţat de furie – şi, în al doilea rând, exploatează tendinţa firească a oamenilor de a reacţiona prin furie atunci când sunt puşi cu spatele la zid şi când se văd atraşi în capcană. Pe termen lung, strategia de a-ţi scoale inamicul de pe poziţiile pe care şi le-a ales, pentru a-l aduce pe cele hotărâte de tine constituie o armă mult mai eficace decât orice acţiune agresivă.

  Studiază cu atenţie jocul de mare maestru al lui Talleyrand. Întâi, şi-a învins impulsul de a le demonstra aliaţilor că Napoleon trebuia trimis mai departe de hotarele Franţei. Este cât se poate de natural să vrei să-i convingi pe oameni pledându-ţi cauza şi impunându-ţi punctul de vedere prin forţa cuvintelor, numai că situaţia poate să-ţi devină potrivnică. Puţini dintre contemporanii lui Talleyrand credeau că împăratul abdicat mai reprezenta un pericol. A-i convinge de contrariu ar fi însemnat o mare risipă de energie; în plus, în plină euforie a victoriei, Talleyrand ar fi riscat să pară o „casandră” pesimistă şi alarmistă. A preferat să tacă şi să-şi stăpânească emoţiile şi neliniştea. Apoi a făcut lucrul cel mai important: i-a întins lui Napoleon capcana cea mai tentantă, devenită irezistibilă datorită celei mai dulci dintre momeli. Îi cunoştea punctele vulnerabile – impetuozitatea şi setea de glorie. Ştia, în acelaşi timp, că poporul îl iubea pe „micul caporal” cu redingotă gri. Şi-a jucat cărţile la perfecţie. Chiar dacă, muşcând din momeală, Napoleon a revenit pe tron, nu exista riscul de a întoarce soarta în favoarea sa: Talleyrand mersese la sigur. Nimeni nu cunoştea mai bine ca el starea jalnică în care se găsea ţara. Dar chiar dacă împăratul ar fi reuşit să depăşească dificultăţile, şansele sale de succes puteau deveni reale numai în situaţia în care ar fi fost în măsură să-şi aleagă momentul şi să-şi stabilească singur planul de acţiune. Talleyrand a „pus” capcana, adică a preluat controlul asupra factorului „timp” şi a factorului „spaţiu”.

  Avem, fiecare, un anumit potenţial de energie şi există un moment în care această energie atinge punctul maxim. Dacă îţi sileşti adversarul să vină la tine, îl determini să-şi cheltuiască energia. În 1905, Rusia şi Japonia se aflau în stare de război. Japonezii nu începuseră decât de puţină vreme să-şi modernizeze flota militară, astfel că, sub aspectul capacităţii de luptă, forţele navale ţariste deţineau o clară supremaţie. Dar mareşalul Togo Heihachiro a pus în circulaţie o serie de informaţii false şi i-a obligat pe ruşi să-şi disloce navele ancorate în docurile din Marea Baltică. Momeala – le-a creat impresia că ar putea nimici flota japoneză dintr-un singur atac fulgerător. Numai că ruşii nu au reuşit să ajungă în Japonia pe ruta cea mai scurtă – prin Strâmtoarea Gibraltar, Canalul Suez şi Oceanul Indian – pentru că aceste zone se aflau sub control britanic, iar Marea Britanie era aliata japonezilor. Flota ţarului a trebuit să ocolească, pe după Capul Bunei Speranţe, toată Africa, adică să parcurgă peste şase mii de mile marine în plus. Cam pe când navele ruseşti atinseseră Capul, japonezii au răspândit un alt zvon fals: că flota lor ieşise înaintea ruşilor, în scopul de a contraataca. Astfel, aceştia au făcut tot drumul în stare de alertă maximă. La sosirea în apele Japoniei, marinarii ruşi erau epuizaţi, surmenaţi, încordaţi până la limita crizei de nervi, în timp ce japonezii îi aşteptau odihniţi şi liniştiţi. În ciuda inferiorităţii tehnice şi a lipsei ei de experienţă în domeniul războiului naval modem, flota japoneză a zdrobit flota rusă.

  Unul dintre