semneze. E-n regulă. Apoi Paulette descoperă că Benito e ros de boală ca un lemn de carii și-o apucă regretele și-ncearcă un sentiment de scîrbă împotrivă-și pentru ce făcuse, așa că se duce la Granworth și-i cere să scuipe francii.

Granworth, care are o slăbiciune mai mare pentru Paulette decît pentru Henrietta, se execută. Poate că se gîndește să-i recupereze de la Paulette după ce-și va reveni din criza ei sentimentală-n legătură cu Rudy.

E-n regulă. Henrietta vine apoi la New York și-i spune lui Granworth c-a auzit de isprăvile lui galante și dacă nu se lasă de dama aia, dă divorț. Granworth, în replică, o anunță că-n cazul ăsta mai degrabă va părăsi țara decît să-i plătească pensie alimentară. Henrietta-i răspunde că puțin îi pasă dacă-i plătește sau nu pensie alimentară, pentru că are cele două sute de bătrîne în obligațiuni de stat. Granworth e cuprins de furii și-i aduce la cunoștință că n-are nici o lețcaie, pentru c-a dat obligațiunile celeilalte femei.

Ș-atunci începe balu’. Socot că vestea asta i-a cam pus capac Henriettei. Cred că-n momentu’ cînd i-a spus asta, Granworth era la volan, gata de pornire – poate că ea ședea alături de el. În fine, trebuie să fi fost atît de pornită-mpotriva lui încît pune mîna pe ceva și-l miruiește pe Granworth. Apoi constată că l-a omorît și-și închipuie că cel mai bun lucru de făcut e să-l ducă cu mașina la docuri și să simuleze o sinucidere, ca să salveze aparențele.

Așa pare să fie.

Șoseaua pe care mergeam, și care oricum era proastă, acum devenise și mai rea. S-a-ngustat și pare un fel de trecătoare largă printre colinele de la poalele munților. S-a-ntunecat bine și am o vizibilitate proastă, așa că merg încet și mă concentrez la fîșia șoselei.

Apoi mă ciocnesc de ceva. Am stopat în niște bolovani așezați în mijlocu’ șoselei și-n același moment cineva se suie pe aripă și m-atinge-n creștet c-un obiect care-n mexicană trebuie să se cheme ciomag. Văd mai multe stele decît a visat vreodat-un regizor, numai c-ale mele sînt toate verzi, și mă refugiez în lumea viselor, liniștit și tot atît de senin ca un sugar.

Cînd îmi revin, simt că sînt țeapăn ca o șină de tramvai. Indivizii care m-au adus în locul ăsta nu m-au tratat deloc cu mănuși. Sînt acoperit de praf ș-o dîră de sînge mi se prelinge pe haină din crăpătura de pe scăfîrlie.

Picioarele-mi sînt legate c-o funie, iar mîinile-mi sînt legate peste piept cu destulă frînghie ca să umpli un depozit.

Mă aflu-ntr-o hrubă care pîre să fie beciul unei case mici. O lumînare arde pe-un raft de partea cealaltă a-ncăperii și de abia pot să citesc cadranu’ ceasului meu de mînă. E aproape unșpe jumate; cred deci că-s plecat de vreo oră. M-au trîntit pur și simplu lîngă perete și m-au lăsat acolo.

Nu-mi priește deloc. Capul îmi zbîrnîie ca o buză de zmeu și cred că tipu’ care m-a pocnit cu ciomagul ăla n-a făcut economie de efort. Una peste alta s-ar părea că-s la ananghie. Cine m-o fi-ndrăgit într-atîta încît să mă lege fedeleș și să m-azvîrle-n hruba asta habar n-am, deși nu-mi lipsesc bănuielile, Mă gîndesc c-ar fi bine să-ntreprind ceva pronto.

Mă-ndrept cu spatele sprijinit de perete și m-așez într-o poziție cît mai comodă, după care-ncep să cînt „Cactus Lizzie” cît mă ține gura. Asta pare s-aibă efect, căci după vreo cinci-zece minute aud pași coborînd cîteva trepte ș-apoi ușa din colț se deschide și dă buzna o muiere mexicană.

Ține-n mînă un felinar ș-arată ca o pereche de scorpioni care nu se pot suferi, iar la cîntar trage vreo sută cincizeci de kilograme. Cred că niciodată n-am văzut o matahală de muiere ca asta. Se apropie de mine clătinîndu-se, ridică picioru’ și-mi trage un șut în obraz de parc-aș fi o minge de fotbal. Vă spun că lepădătura asta de cățea își ancorează bocancu’ drept în vîrfu’ nasului meu de parc-ar fi tras un unșpe metri și mă face să văd încă și mai multe stele verzi, după care-s cuprins de-o amețeala uluitoare și-mi pierd iar cunoștința.

Îmi revin destul de repede. Sînt ud leoarcă de lăturile pe care le-a vărsat peste mine, simt că-mi sîngerează fața ca dracu’, iar ea stă și mă privește și se distrează copios.

Apoi își dă drumu’. Începe să urle la mine-ntr-un fel de spaniolă stricată, pe care abia pot s-o pricep, căscînd urechile mari cît o antenă parabolică. Îmi spune tot ce crede despre mine. Îmi spune ce sînt și-mi spune ce speră c-o să mi se-ntîmple și ce-au fost taică-miu și maică-mea și-n ce mod extraordinar și surprinzător am ieșit pe lume. După care scapă niște vorbe și-ncep să-nnod firele.

Îmi spune ce mulțumită-i că soarta m-a adus să-mi plimb viitoru’ hoit pe meleagurile astea. Îmi spune că de-ndată ce-am pus picioru-n Casa de Oro, s-a găsit un individ care să recunoască-n mine pe copoiu’ care a pus mîna pe Caldesa Martinguez – banditu’ pe care l-am cărat la pușcărie cu pantalonii plini de spini și urzici. Îmi spune c-acest Caldesa fusese fi-su și că pîn-or isprăvi cu mine, dacă m-ar fierbe-n whisky mi s-ar părea că-i un vis frumos în comparație cu treburile pe care-o să le-ndur. Îmi spune să am numai puțintică răbdare încă vreo cîteva minute, pînă cînd celălalt fiu al ei își va fi-ntocmit planu’ chinurilor la care-avea să mă supună și cum va fi terminat de gîndit, va coborî să-nceapă operațiile.

În cele din urmă cotoroanța asta afurisită a reușit să mă plictisească și-i transmit echivalentu’ lui hai sictir pe spaniolește. Chiar în clipa aia felinaru’ pe care-l ține în mînă are buna inspirație să se stingă. C-o-njurătură teribilă îl zvîrle-n direcția mea și cu precizie matematică mă izbește-n tîmplă și mă prăbușesc pe spate-n colț.

Eu unu’ am început să fiu sătul pînă-n gît de felu-n care mă tratează ăștia p-aici. Încep să mă-ntreb cui în definitiv îi aparține mutra mea-n realitate, pentru că felu-n care-o simt mă face