Kojak avansă mârâind, pregătit de atac.

― Hei! se auzi o voce mirată, care suna familiar. Hei, nu cumva-i Kojak? Nu?

Mârâitul încetă imediat. Kojak se repezi înainte cu bucurie, dând din coadă.

― Nu! îi strigă Stu. E o cursă! Kojak!...

Dar Kojak dansa în jurul figurii care reuşise în sfârşit să se salte pe asfalt. Iar silueta... şi ceva din siluetă i se părea familiar. Se apropia de el, urmată de Kojak. Kojak lătra vesel. Stu se linse pe buze şi se pregăti să se bată, dacă ar fi fost nevoie. Era sigur că va putea da o lovitură zdravănă, poate chiar două.

― Cine-i acolo? strigă. Răspunde, cine-i acolo?

Figura întunecată vorbi de-abia după o mică pauză.

― Păi, e Tom Cullen, e chiar el, da. Doamne, da, Tom Cullen. Cine-i acolo?

― Stu, răspunse, iar vocea lui păru să vină de foarte departe. Toate se depărtaseră acum. Salut, Tom, mă bucur să te văd.

De fapt nu-l mai văzu în noaptea aceea. Stu leşină.

Îşi reveni la ora 10, în dimineaţa zilei de 2 octombrie, deşi nici el şi nici Tom nu aveau habar în ce dată sunt. Tom aprinsese un foc uriaş şi-l învelise pe Stu în sacul de dormit şi-n pături. Tom şedea acum lângă flăcări şi frigea un iepure. Kojak stătea mulţumit între cei doi.

― Tom, reuşi Stu să spună.

Tom se apropie. Îşi lăsase barbă, constată Stu; nu mai semăna deloc cu omul care plecase de la Boulder spre vest, cu cinci săptămâni în urmă. Ochii lui albaştri străluceau de fericire.

― Stu Redman! Te-ai trezit, Doamne, da! Sunt foarte bucuros. Cât mă bucur să te văd. Ce-ai păţit la picior? Te-ai lovit, nu? Şi eu am păţit-o, odată. Am sărit de pe o căpiţă şi mi l-am rupt, cred. Mă întrebi dacă m-a bătut taică-meu? Păi să ştii că da! Asta s-a-ntâmplat chiar înainte să fugă cu DeeDee Packalotte.

― Şi-al meu s-a rupt. Zob s-a făcut! Tom, mi-e foarte sete.

― O, avem apă. Câtă vrei! Poftim.

Îi întinse lui Stu o sticlă din plastic, în care fusese probabil odinioară lapte. Apa era limpede şi delicioasă. Fără pic de nisip. Stu o bău cu lăcomie şi apoi vărsă totul.

― Trebuie s-o iei încet, îl sfătui Tom. Ăsta-i secretul. Încet şi cu grijă. Doamne, cât mă bucur să te văd. Te-ai rănit la picior, este?

― Da, mi l-am rupt. Acum o săptămână, sau chiar mai mult. Bău iarăşi apă, şi de astă dată nu mai păţi nimic. Dar nu mi-e rău doar din cauza piciorului. Sunt foarte bolnav, Tom. Am febră. Ascultă-mă atent.

― Corect! Tom ascultă. Numai spune-mi ce-am de făcut.

Tom se aplecă spre el, iar Stu gândi: Ca să vezi, pare mai deştept. E cu putinţă una ca asta? Unde fusese Tom? Ştia ceva despre Jude? Despre Dayna? Erau atâtea de discutat, dar acum nu era vreme pentru asta. Se simţea tot mai rău. Din pieptul lui se urca un hârâit puternic, ca de lanţuri acoperite cu pâslă. Simptome foarte asemănătoare cu acelea ale Supergripei. De-a dreptul ciudat.

― Trebuie să scap de temperatură, îi explică lui Tom. Asta-i prima grijă. Am nevoie de aspirină. Cunoşti aspirina?

― Păi sigur. Aspirina. Întotdeauna prima.

― Da, despre ea vorbesc. O porneşti la drum, Tom. Uită-te în torpedoul fiecărei maşini care-ţi iese în cale. Caută trusa pentru primul ajutor – de obicei se află într-o cutie cu o cruce roşie pe ea. Când ai găsit aspirină într-o cutie din astea, întoarce-te cu ea. Iar dacă se întâmplă să găseşti o maşină cu echipament de campanie în ea, adu şi un cort. Bine?

― Sigur că da. Tom se ridică în picioare. Aspirină şi un cort, şi atunci ai să te faci iarăşi bine, corect?

― Oricum, va fi un început.

― Ascultă, întrebă Tom, ce face Nick? L-am visat. În vis îmi spune unde să mă duc, pentru că în vis poate să vorbească. Visele sunt ciudate, nu? Dar când încerc şi eu să-i vorbesc, pleacă. E bine, nu?

Tom îl măsură pe Stu cu nerăbdare.

― Nu acum, îi răspunse Stu. Nu... nu pot vorbi acum. Despre asta, nu. Te rog să-mi aduci aspirină, bine? După aceea stăm de vorbă.

― Okay... Dar teama se aşternuse pe figura lui Tom ca un nor cenuşiu. Kojak, vrei să vii cu Tom?

Kojak se ridică. Plecară împreună, spre est. Stu se întinse şi-şi puse o mână la ochi.

Când Stu reveni din nou la realitate, se lăsase amurgul. Tom îl scutura.

― Stu! Trezeşte-te! Trezeşte-te, Stu!

Îl speria faptul că părea să execute nişte salturi bruşte, pierzând astfel bucăţi de timp – ca şi cum roata dinţată a realităţii lui personale s-ar fi tocit. Tom îl ajută să se ridice şi, din această poziţie, cu capul plecat între genunchi, începu să tuşească. Tuşi atât de mult şi de rău, încât aproape leşină. Tom îl urmărea îngrijorat. Stu nu-şi reveni decât cu mare greutate. Îşi trase păturile mai aproape. Avea iarăşi frisoane.

― Ce-ai găsit, Tom?

Acesta-i întinse o trusă de prim ajutor. Conţinea bandaje, mercurocrom şi o sticlă mare cu Anacin. Stu constată şocat că nu avea putere să deschidă capacul conceput special ca să nu-l poată deschide copiii. Trebui să-i dea flaconul lui Tom. În cele din urmă, Stu înghiţi trei pastile de Anacin cu apă din bidonul din plastic.

― Şi am mai găsit şi asta. Într-o maşină plină cu echipament de campanie.

Era un sac de dormit uriaş, dublu şi pufos, de culoare portocaliu-metalică pe afară, în timp ce căptuşeala avea un model ţipător, cu stele şi dungi.

― Mda, minunat. Aproape la fel de bun ca un cort. Te-ai descurcat excelent, Tom.

― Şi astea. Din aceeaşi maşină. Tom îşi vârî mâna în buzunar şi scoase la iveală o jumătate de duzină de pachete ambalate ermetic în folie. Lui Stu nu-i venea să-şi creadă ochilor. Concentrate uscate la frig. Ouă. Mazăre. Carne conservată de vacă. Mâncare, nu-i aşa, Stu? Văd că au pe ele poze cu mâncare, Doamne, da.

― Da, mâncare este, confirmă Stu recunoscător. Cred că este singurul fel de mâncare pe care-l suport acum. Capul îi huruia, iar de departe, din mijlocul creierului, venea un ţiuit continuu. Putem încălzi nişte apă? Dar n-avem nici ceainic, nici alt vas.

― Fac eu rost de