― Foarte bine.

― Stu...

Stu privi faţa profund tulburată şi tristă, ca de copil, în ciuda bărbii, şi clătină încet din cap.

― E mort, Tom, îi spuse cu blândeţe. Nick a murit. Acum aproape o lună. A fost un... incident politic. Asasinare, cred că aşa se zice. Îmi pare rău.

Tom îşi plecă fruntea în jos şi, la lumina focului de-abia aprins, Stu văzu cum îi picurau lacrimile în poală. Cădeau ca o ploaie molcomă şi argintie. Dar nu scotea niciun sunet. Într-un târziu îşi ridică ochii albaştri, acum mai strălucitori ca niciodată. Se şterse cu dosul palmei.

― Ştiam că aşa s-a întâmplat, spuse el răguşit. N-am vrut să mă gândesc la asta, dar de fapt am ştiut. Doamne, da. Îmi tot întorcea spatele şi pleca. Pentru mine el însemna totul, Stu... ştiai?

Stu se întinse şi apucă mâna mare a lui Tom.

― Ştiam, Tom.

― Da, aşa era, chiar totul. Îmi lipseşte îngrozitor. Dar am să-l văd în rai. Tom Cullen are să-l vadă acolo. Acolo el va putea vorbi, iar eu voi putea gândi. Nu-i aşa?

― Nu m-ar mira deloc să fie cum spui tu, Tom.

― Omul rău l-a omorât pe Nick. Tom ştie. Dar Dumnezeu l-a pedepsit pe omul cel rău. Am văzut cu ochii mei. Mâna lui Dumnezeu s-a pogorât din cer. Un vânt rece şuiera peste deşertul din Utah, iar Stu tremura violent sub biciuirea lui. L-a aranjat pentru ce i-a făcut lui Nick şi bietului Jude. Doamne, da.

― Ce ştii despre Jude, Tom?

― A murit. În Oregon! L-a împuşcat!

Stu clătină încet din cap.

― Şi Dayna? Despre ea ai aflat ceva?

― Tom a văzut-o, dar nu ştie ce s-a petrecut. Mi-au dat o slujbă, ca om de serviciu. Şi-ntr-o zi, când mă întorceam de la treaba mea, am văzut-o făcându-şi munca ei. Era căţărată pe o macara şi schimba becul la un felinar. S-a uitat la mine... Căzu pe gânduri, iar când continuă, păru să-şi vorbească mai mult lui însuşi decât lui Stu. L-a văzut pe Tom? L-a recunoscut pe Tom? Tom nu ştie. Tom... crede... că da. De atunci, Tom nu a mai dat ochii cu ea.

Tom plecă să prospecteze împrejurimile, luându-l pe Kojak cu el, iar Stu începu să dormiteze. Tom se întoarse nu cu o cutie mare de conserve, cum Stu îndrăznea doar să spere, ci cu o tigaie atât de mare că puteai să-ţi prepari în ea curcanul de Crăciun. În deşert existau comori, din câte se părea. Stu zâmbi, în ciuda băşicilor dureroase care i se formaseră pe buze, din cauza febrei. Tom îi povesti că luase tigaia dintr-un camion portocaliu, cu un u mare pe el – o familie care fugise de Supergripă cu toate bunurile ei pământeşti, din câte se pare. Şi la ce le folosise?

Peste o jumătate de oră, mâncarea era gata. Stu mâncă încet, grijuliu, rezumându-se la legume şi pregătind din concentrate o mâncare subţiată cu apă. Nu vărsă şi se simţi ceva mai bine, cel puţin pentru moment. Nu mult după cină, se culcară toţi trei, Kojak la mijloc.

― Tom, ascultă-mă.

Tom se lăsă pe vine lângă sacul de dormit. Era a doua zi dimineaţă. Stu nu reuşi să mănânce decât un mic dejun frugal; gâtul îl durea şi se umflase şi-l chinuiau toate încheieturile. Tusea devenise şi mai sâcâitoare, iar Anacinul nu reuşea să-i coboare febra.

― Dacă nu intru repede la adăpost şi nu înghit nişte medicamente, o să mor. Asta trebuie să se întâmple chiar astăzi. Acum, cel mai apropiat oraş este Green River, la nouăzeci de kilometri est de aici. Nu ajungem decât cu o maşină.

― Tom Cullen nu poate să conducă maşina, Stu. Doamne, nu!

― Mda, ştiam. Pentru mine are să fie un chin, pentru că, după ce că sunt bolnav ca un câine, mi-am rupt piciorul care nu trebuia.

― Adică ce vrei să spui?

― Păi... nu contează acum. Mi-e greu să-ţi explic. Nu asta trebuie să ne stea pe cap acum, nu asta e prima noastră problemă. Mai întâi să găsim o maşină, pe care s-o putem porni. Cele mai multe zac pe aici de cel puţin trei luni. Bateriile lor sunt terminate. Aşa că avem nevoie de puţin noroc. Adică să dăm peste o maşină oprită pe vârful unui deal, cu o cutie de viteze clasică. S-ar putea să găsim. Terenul este destul de muntos.

Nu mai adăugă că maşina trebuia neapărat să fie destul de bine reglată, să aibă nişte benzină în ea... şi o cheie de contact. Toţi tipii ăia de la televizor se descurcau de minune, umblau pe la sârme şi porneau motorul într-o clipită, dar Stu nu se pricepea la minunea asta.

Îşi ridică privirile spre cerul acoperit de nori murdari.

― Greul o să cadă pe tine, Tom. Tu vei merge în locul meu.

― Foarte bine, Stu. Dar când facem rost de maşină, ne întoarcem la Boulder? Tom vrea să se întoarcă la Boulder, tu nu?

― Mai mult decât orice, Tom. Se uită spre Munţii Stâncoşi, a căror umbră vagă domina orizontul. Oare ninsese deja în trecătorile înalte? Aproape sigur, da. Sau, oricum, avea să ningă curând. Iarna venea devreme în această zonă înaltă şi uitată de lume a pământului. S-ar putea să mai dureze o vreme, spuse el.

― De unde începem?

― Facem o targă...

― O targă?

Stu îi întinse briceagul lui:

― Trebuie să dai nişte găuri în fundul sacului de dormit. Câte una de fiecare parte.

Le luă mai mult de o oră până să încropească targa. Tom făcu rost de două beţe drepte, pe care le introduse în sacul de dormit, scoţându-le prin găurile din partea de jos. Apoi aduse nişte frânghie de la camionul de unde provenea şi tigaia, de care Stu se folosi ca să lege sacul de beţe. Când sfârşiră munca, obiectul aducea mai degrabă cu o ricşă dementă decât cu o targă, cum erau cele construite de indienii din câmpii.

Tom prinse cele două braţe şi se uită întrebător peste umăr:

― Eşti înăuntru, Stu?

― Da. Se întrebă cât vor rezista cusăturile înainte de a se sfâşia pe cele două laturi. Sunt greu, Tommy?

― Nu-i aşa de rău. Pot să te trag cale lungă. La drum!

Porniră. Râpa în care Stu îşi fracturase piciorul – şi în care fusese sigur că-şi va găsi sfârşitul – se pierdu încet în