Am dormit toată dimineaţa. M-au trezit grijile. Acea maree de hrană, apă şi celelalte care îmi treceau prin corpul slăbit, aducându-mi o nouă perspectivă asupra vieţii, mi-a adus puterea de a vedea cât de disperată era situaţia mea. M-am trezit la realitatea lui Richard Parker. Era un tigru în barcă. Nu-mi venea să cred, dar ştiam că asta era. Şi că trebuia să mă salvez.

M-am gândit să sar peste bord şi să mă îndepărtez înot, dar corpul meu a refuzat să se mişte. Eram la sute sau poate la mii de kilometri de uscat. N-aş fi putut să înot o asemenea distanţă, nici măcar cu un colac de salvare. Ce aş fi mâncat? Ce aş fi băut? Cum m-aş fi apărat de rechini? Cum m-aş fi încălzit? Cum aş şti în ce parte să înot? Nu era nicio îndoială: era moarte curată să părăsesc barca. Dar dacă rămâneam? Ar veni la mine, tiptil, ca o pisică. Înainte să-mi dau seama, m-ar apuca de ceafă şi m-ar sfâşia cu colţii. Nici n-aş avea timp să strig. Sângele mi s-ar scurge în linişte, netulburat de cuvinte. Sau m-ar ucide cu o labă, rupându-mi gâtul.

— O să mor, am bolborosit hohotind, cu buze tremurânde.

A şti că o să mori în curând e îngrozitor, dar mai groaznic decât orice altceva e să ştii că o să mori şi să-ţi dai seama de asta pentru că ai destul timp să te gândeşti la fericirea pe care ai avut-o şi la cea pe care ai fi putut s-o ai. Vezi cu luciditate tot ce pierzi. Perspectiva îţi dă o stare de tristeţe pe care nicio maşină care te va lovi şi nicio apă în care te îneci nu ţi-o va da. Sentimentul este într-adevăr insuportabil. Cuvintele Tată, Mamă, Ravi, India, Winnipeg m-au lovit cu o putere înzecită.

Începusem să renunţ. Aş fi renunţat dacă n-aş fi auzit o voce interioară. Vocea spunea:

— Nu voi muri. Refuz. Am să supravieţuiesc coşmarului. Nu o să mă dau bătut, oricât de mult ar trebui să lupt. Am supravieţuit până acum, ca printr-un miracol. Acum, voi schimba miracolul în rutină. Fiecare zi va fi uimitoare. O să mă străduiesc din răsputeri. Atâta vreme cât Dumnezeu e cu mine, nu voi muri. Amin.

Faţa mea căpătase o expresie întunecată şi hotărâtă. Spun asta cu modestie, dar am descoperit în acel moment că aveam o voinţă imensă de a trăi. Nu e nimic evident în experienţa mea. Unii dintre noi renunţă la viaţă cu un oftat resemnat. Alţii se luptă un pic, apoi îşi pierd speranţa. Alţii şi eu mă număr printre aceştia nu renunţă niciodată. Continuăm să luptăm. Nu contează costurile, pierderile, improbabilitatea succesului. Luptăm până la sfârşit. Nu e o problemă de curaj. E ceva constituţional, imposibilitatea de a renunţa. Poate că nu e decât o stupidă foame de viaţă.

Richard Parker a început să mârâie în chiar acel moment, ca şi cum mă aşteptase pe mine ca să devină un adversar demn de luat în seamă. Mi s-a strâns sufletul de frică.

„Repede, omule, repede”, am şuierat. Trebuia să-mi organizez supravieţuirea. Nu mai aveam nicio secundă de pierdut. Aveam nevoie de adăpost imediat. M-am gândit la prora pe care o construisem cu o vâslă. Dar acum prelata era derulată la prova; vâsla nu mai avea pe ce se sprijini. Şi nu eram convins că acest loc mai era sigur, acum că Richard Parker se trezise. Putea să ajungă la mine şi să mă înşface foarte uşor. Trebuia să găsesc altceva. Mintea îmi lucra repede.

Am construit o plută. Dacă vă amintiţi, vâslele pluteau. Şi aveam şi vestele şi geamandura, care era foarte rezistentă. Cu respiraţia tăiată, am închis compartimentul şi am intrat sub prelată ca să iau vâslele rămase pe băncile de pe margine. Richard Parker a simţit. Îl vedeam printre veste. Reacţiona la fiecare vâslă pe care o scoteam – vă daţi seama că o făceam cu mare grijă. Dar nu s-a întors. Am scos trei vâsle. A patra era de-a curmezişul pe prelată. Am ridicat capacul compartimentului pentru a bloca deschizătura spre vizuina lui Richard Parker.

Aveam trei vâsle plutitoare. Le-am aşezat pe prelată în jurul geamandurii. Era acum înconjurată de vâsle. Arăta ca un joc de Marocco, cu un rotund la mijloc pentru prima mutare.

Acum venea partea periculoasă. Avem nevoie de veste. Mârâitul lui Richard Parker se transformase într-un bubuit care făcea aerul să vibreze. Hiena a răspuns cu un scâncet, un vaiet ascuţit, şovăitor, un semn sigur că era ceva periculos în aer.

N-am avut de ales. A trebuit să acţionez. Am pus capacul la loc. Vestele erau la îndemână. Unele erau chiar lângă Richard Parker. Hiena a scos un chiot.

M-am aplecat după o vestă. Îmi era dificil să ajung la ea pentru că îmi tremura mâna tare. Am scos-o. Richard Parker nu părea să reacţioneze. Am scos alta. Şi alta. Simţeam că o să leşin de frică. Respiram cu dificultate. Dacă era nevoie, mă puteam arunca peste bord cu aceste veste. Am scos-o pe ultima. Aveam patru acum.

Scoţând vâslele una câte una, le-am introdus prin mânecile vestelor de salvare, în aşa fel încât să am câte o vestă la fiecare capăt al plutei. Le-am închis şi le-am legat.

Am găsit una dintre frânghiile plutitoare în cufăr. Cu un cuţit am tăiat patru bucăţi. Am legat vâslele între ele. Ce mult ar fi însemnat acum să ştiu să fac noduri! Am făcut zece noduri la fiecare colţ şi tot îmi era frică să nu se deprindă vâslele. Am lucrat febril, blestemându-mi prostia. Cu un tigru la bord, aşteptasem trei zile şi trei nopţi ca să mă salvez!

Am mai tăiat patru bucăţi de frânghie şi am legat geamandura de fiecare parte a pătratului. Am pus frânghia geamandurii în jurul vestelor, în jurul vâslelor, de jur-împrejurul plutei ca o precauţie suplimentară pentru ca pluta să nu se desfacă în bucăţi.

Hiena începuse să urle foarte ascuţit.

Mai aveam un singur lucru de făcut. „Doamne, dă-mi timp”, l-am implorat. Am luat restul de obiecte plutitoare. Era o gaură care