din proprietăţile ţărănimii şi care reprezentau nucleul burgheziei rurale. La mijloc se afla marea majoritate a ţăranilor, un segment enorm, din care aproximativ 750.000 deţineau mai puţin de cinci hectare, minimul considerat necesar pentru a întreţine o familie cu cinci membri, şi care duceau aşadar un trai precar.

Deosebit de importantă pentru dezvoltarea României moderne a fost ascensiunea burgheziei moderne, care a dobândit importanţă economică şi politică în cei cincizeci de ani dinaintea Primului Război Mondial. Alcătuită din negustori şi industriaşi, funcţionari publici şi profesionişti, îndeosebi avocaţi şi profesori, era în primul rând o burghezie românească şi a înlocuit astfel clasa comercială şi creditoare străină din secolul al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea. Extrem de importantă a fost crearea Băncii Naţionale a României de către Guvernul Brătianu, în 1880. Aceasta a dat elan dezvoltării burgheziei, îndeosebi a păturilor sale superioare, prin faptul că a pus bazele întregului sistem bancar, pe care cercurile financiare liberale l-au folosit ca să câştige o poziţie dominantă în economia naţională. Pe măsură ce sistemul bancar, industria şi comerţul s-au extins, un număr tot mai mare de funcţionari şi de profesionişti s-au alăturat burgheziei. Serviciul civil a contribuit în mod constant cu noi membri, pe măsură ce guvernul central şi organizaţiile sale judeţene şi-au asumat răspunderi noi.

De asemenea, salariaţii deveneau o componentă semnificativă a populaţiei urbane la începutul secolului XX. Lucrau în special în industria alimentară sau în alte industrii de consum, în mineritul de cărbune, în extracţia şi transportul de petrol, iar în pragul Primului Război Mondial existau circa 200.000 de salariaţi, adică 10% din populaţia activă. Această nouă clasă muncitoare urbană avea origini diferite. Majoritatea veneau de la ţară, unde suprapopularea devenise o problemă economică şi socială majoră. Aceşti nou-veniţi îşi găseau de lucru în fabrici, în transport şi în comerţ, dar aproape întotdeauna la cel mai jos nivel, ca muncitori necalificaţi. De obicei păstrau legătura cu satul şi continuau să obţină o parte din venituri din agricultură. Alţi muncitori proveneau din rândul tot mai mare al meşteşugarilor sărăciţi din cauza declinului constant al sistemului de breaslă, însă de ale căror aptitudini era mare nevoie în industrie.

Din punct de vedere etnic şi religios, populaţia României a fost extrem de omogenă de la jumătatea secolului al XIX-lea până în 1914. În 1899, dintr-o populaţie totală de 5.956.690 de locuitori, 5.489.296, adică 92,1%, erau români. În ceea ce priveşte religia, ortodocşii reprezentau 91,5%, din care o majoritate covârşitoare erau români (existau şi câţiva greci, bulgari, ruşi şi sârbi). În această perioadă, singura minoritate importantă din România era cea a evreilor. Numărul acestora a crescut în mod constant în a doua jumătate a secolului, în urma imigraţiei din Rusia şi din Imperiul Habsburgic. În 1912 existau 240.000 de evrei, adică 3,3% din populaţie. Locuind mai ales la oraş, ei reprezentau 14,6% din populaţia urbană. Această concentrare era cu atât mai vizibilă în Moldova, unde evreii constituiau aproape 32% din populaţia urbană.

Agricultura a continuat să fie baza economiei româneşti şi în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, până în pragul Primului Război Mondial ; în 1900 reprezenta două treimi din produsul intern brut şi peste trei sferturi din exporturile ţării. Cu toate acestea, în ciuda progreselor din industrie şi din sistemul bancar, a consolidării infrastructurii şi a creşterii producţiei agricole, în organizarea agriculturii nu s-au înregistrat schimbări semnificative. Responsabilitatea directă pentru producţie a rămas pe umerii ţăranilor, care deţineau majoritatea animalelor şi uneltelor şi care lucrau pământul folosind metode tradiţionale. Şi relaţiile agrare s-au schimbat, dar în mică măsură. În ciuda câtorva tentative de reformă, majoritatea ţăranilor au depins în continuare de voinţa moşierilor sau a intermediarilor, arendaşii, şi au avut de dus povara taxelor şi a crizelor economice.

Ţăranul a devenit tot mai puţin capabil să-şi controleze propriul stil de viaţă, pe măsură ce agricultura a căpătat un caracter comercial în această perioadă, iar producţia de cereale a devenit tot mai strâns legată de cererile pieţei internaţionale. Construirea primelor linii feroviare între 1869 şi 1875 afectase hotărâtor acest comerţ, deoarece, pe lângă faptul că a redus costurile transportului de cereale spre porturile de la Dunăre, a făcut posibil şi exportul acestora pe uscat direct către centrele industriale din Europa Centrală. Nicio altă ramură a activităţii economice nu s-a dezvoltat atât de rapid şi într-un interval atât de scurt ca exportul de cereale. La sfârşitul secolului, producţia de cereale reprezenta aproape 85% din valoarea totală a exporturilor româneşti, iar în al doilea deceniu al secolului XX România era al patrulea exportator de grâu şi al treilea exportator de porumb din lume. Nu numai marii moşieri aveau o legătură strânsă cu piaţa internaţională, ci şi – dată fiind organizarea neobişnuită a agriculturii româneşti – ţăranii producători erau direct afectaţi de fluctuaţiile preţurilor şi cererii la nivel mondial.

Ţăranii, excluşi în bună parte din procesul politic, au răspuns la condiţiile dificile pe care erau nevoiţi să le îndure recurgând la singurul mijloc disponibil – violenţa. Răscoala lor de proporţii din 1907, care s-a soldat cu moartea a circa 1.000 de ţărani şi cu distrugeri masive de proprietăţi, a zguduit conştiinţa naţiunii. Politicienii de dreapta şi de stânga au considerat evenimentul o tragedie naţională şi au cerut să se pună capăt situaţiei pe care unii o condamnau drept un rău moral, iar alţii o vedeau ca pe o piedică în calea progresului economic.

Cu toate acestea, reforma agrară a venit lent şi treptat. În parlament, liberalii erau partizanii ei cei mai statornici, iar în 1913, Ion I.C. (Ionel) Brătianu (1864-1927), preşedintele partidului şi fiul lui Ion C. Brătianu, a propus o expropriere parţială a marilor moşii private, pentru a le acorda mai mult pământ ţăranilor. Însă Brătianu şi colegii săi erau interesaţi să întărească numai o parte a ţărănimii, micul proprietar de succes, pe care îl considerau un stâlp al ordinii