să cred că trebuie s-arăt ca o mască japoneză de groază și-ncep să-nțeleg că nu-s deloc pe placu’ babei; iar dacă ea-și făcea numai de joacă cu mine, mă-ntreb ce urma să-mi facă drăgălașu’ de fi-su cînd avea să se pună, ca să zicem așa, serios pe treabă.

Baba mai stabilește-n gura mare o relație-ntre actu’ genetic și fundu’ mamei mele și se duce.

Aștept nițeluș, apoi mă uit primprejur și mă pun pe treabă. Podeaua-n beciul ăsta e din pămînt bătătorit, doar în colțu-n care zac e un fel de porțiune cimentată. În partea asta sînt numeroase crăpături și socot că dacă n-aș intra în criză de timp, aș putea să scap de frînghii.

Încep să mă-ntorc, pînă cînd am adus felinaru-ntre mine și perete, apoi încep să-l împing cu picioarele către perete și cînd l-am adus acolo, mă proptesc cu picioarele-n el ș-apăs tare. Pocnește, iar sticla spartă cade afară.

Mă-ntorc pe burtă și mă tîrăsc către bucata cea mai mare de sticlă. Trebuie să vă dați seama că zac cu toată greutatea corpului pe mîinile mele, care-s legate de-a curmezișu’ pieptului, și suferința pe care mi-o provoc e greu de descris. După puțin ajung în locu-n care e bucata cea mai mare de sticlă și-ncep s-o-mping cu limba pe podea către un loc unde-i o mică crăpătură și vă mărturisesc că nici linsu’ podelei ăsteia n-are gust de café frappé. De cîte ori mișc bucata asta de sticlă vreo doi-trei centimetri, trebuie să mă tîrăsc din nou, ca s-ajung într-o poziție favorabilă pentru înc-un lins, da’ după vreo douăzeci de minute figura-mi reușește. O-mping așa, cu limba, ca să cadă-n crăpătură, iar crăpătura nefiind adîncă, am obținut ca din podea să iasă un vîrf tăios de sticlă. Îmi așez picioarele peste vîrfu’ ăsta și potrivesc apoi frînghia pe muchie și-ncep să fac o mișcare de du-te-vino care-mi cere un efort fantastic în timp, pînă cînd reușesc în cele din urmă s-o tai.

Mă ridic și fac cîțiva pași liniștiți, întinzîndu-mi picioarele. Încep să mișc mîinile, da’ nu reușesc să le desprind de frînghia cu care sînt legate. Nu pot decît să mișc două sau trei degete de la mîna mea dreaptă, care nu-s prinse cu frînghia, da’ nu pot face nimic altceva, așa-ncît socot că trebuie să inventez altceva.

Mă gîndesc la treaba asta și mă duc să mă postez în spatele ușii, așa ca să fiu gata pentru oricine-ar deschide-o. Stau acolo rezemat de perete cu speranța c-o să am o șansă, căci puteți să mă credeți, doar știu mai bine ca oricine, nimeni nu poate să-ntreacă un mexican în cruzime cînd e la o adică.

După vreo jumătate de oră aud pe cineva de afară coborînd treptele și după zgomotu’ pașilor cred că de data asta-i un bărbat.

Mă pregătesc. Cînd spun c-am să-l iau prin surprindere pe individul ăsta, mă bazez pe faptu’ că baba, care mi-a aruncat felinaru-n cap, i-o fi spus că-s făcut țăndări în colț.

Cînd individu’ deschide ușa, fac un pas înapoi și cînd pășește-năuntru mă reped și-l lovesc cu capu’ drept în pîntece și e cazu’ să știți că nici eu nu lovesc moale.

Individul ăsta, care-i o namilă cu perciuni, scoate-un scîncet ciudat și se prăbușește pe podea. A-ncasat-o tare și e scos bine din circulație, așa că-s mulțumit.

Socot că trebuie să lucrez rapid. Închid ușa-ncet cu picioru’ și-ncep să m-ocup de individ. Îl rostogolesc cu picioarele pînă cînd l-am depărtat de ușă. Tot mai scoate scîncete ciudate și-i înnebunit de durere. Bănuiesc c-are să-l preocupe multă vreme lovitura pe care i-am dat-o.

Cînd l-am adus cu fața-n jos văd că are cuțitu-n locul obișnuit, agățat de cingătoare la spate. Mă las pe genunchi și trag cuțitu’ afară cu bucățile de degete libere care ies printre frînghiile cu care-s legat și cînd l-am prins între vîrfurile degetelor, mă ridic și-l întorc pe individ iar pe spate.

Mă duc la ușă și-nfing vîrfu’ cuțitului în scîndură, apoi împing cu pieptu-n plăsea. În felul ăsta fixez așa cuțitu’ ca să pot freca muchia lamei de frînghiile cu care-s legat în juru’ pieptului. Peste alte cîteva minute frînghia e tăiată. Individu’ de pe podea nu-nflorește deloc. S-a rostogolit în colț. Cred că nu mai trebuie să fiu îngrijorat din cauza lui. E deteriorat tare de tot.

Mă apropii de el și-l percheziționez, pentru că vreau să-mi găsesc pistolu’ pe care mi l-au luat, da’ nu-i la el. Îl părăsesc, deschid ușa și-ncep să urc tiptil treptele de piatră. Treptele astea duc la un parter, iar la capu’ lor dau de-o altă ușă care se deschide-ntr-un fel de-ncăpere ce poate să fie o bucătărie. Acolo nu-i nimeni, da-s foarte-ncîntat cînd zăresc automatu’ meu aruncat pe o masă-ntr-un colț. Nu văd însă tocu’ de umăr al pistolului, pe care de asemenea mi l-au luat, da’ asta n-are de ce să mă-n-grijoreze. Pun doar arma-n buzunaru’ drept al hainei, un lucru de care am să fiu foarte mulțumit ceva mai tîrziu.

Mă uit primprejur ș-ascult, da’ n-aud nimic. Mă gîndesc că poate n-a fost decît un singur individ în afacerea asta – tipu’ din beci – și că asta a fost bruta care m-a lovit în cap și m-a adus aici. Nu știu de ce, dar bănuiesc că baba s-a dus să le spună celorlalți bandiți că m-au pus cu botu’ pe labe și cred c-aș face mai bine s-o șterg repede d-aici, mai-nainte ca vreun altu’ să declanșeze ceva nou.

Și mai cred c-aș face mai bine să-mi termin cît pot de repede treburile p-aici în Mexic, că altfel băiețașu’ lu’ mama Caution riscă să fie făcut zob de vreunii dintre indivizii ăștia și n-o să vă mire dacă vă mărturisesc că n-am nici un fel de slăbiciune pentru experiențe din astea.

Mă reped afară din casă și undeva în spate, băgată după un adăpost pentru cai, găsesc mașina, și credeți-mă că-s grozav de fericit c-am găsit-o. Mă sui la volan ș-o dau înapoi pînă-n șosea, ca s-o iau spre Zoni. Mă