În crusta de gheaţă stătea înfipt un vârf de molid, înalt de vreun metru. Fusese decorat cu un pachet de ţurţuri de argint, descoperiţi în depozitul magazinului Five-and-Ten din Avon.

― Un pom de Crăciun, şopti Tom, copleşit. Şi cadouri. Acolo sunt cadouri, nu-i aşa, Stu?

În zăpada de sub pom se aflau trei pachete, toate împachetate în hârtie de mătase albastru-deschis, cu model de clopoţei de nuntă, din argint – la Five-and-Ten nu exista niciun fel de hârtie de împachetat pentru Crăciun, nici măcar în depozitul din spate.

― Sunt şi cadouri, desigur, spuse Stu. Pentru tine. De la Moş Crăciun, presupun.

Tom îi aruncă o privire indignată.

― Tom Cullen ştie că Moş Crăciun nu există! Doamne, nu! Sunt de la tine! Începu să se arate abătut. Iar eu nu ţi-am pregătit nimic! Am uitat... n-am ştiut că este Crăciun... sunt un prost! Un prost!

Îşi strânse mâna pumn şi se izbi în mijlocul frunţii. Era la un pas de lacrimi.

Stu se lăsă pe vine, lângă Tom:

― Tu mi-ai dat cadoul de Crăciun mai devreme.

― Nu, nu ţi-am dat. Am uitat. Tom Cullen nu-i decât un tont. Doamne, da, un tont.

― Dar să ştii că am primit un cadou de la tine. Cel mai grozav dintre toate. Sunt încă în viaţă. Dacă nu erai tu, aş fi fost mort.

Tom se uită la el, fără să înţeleagă.

― Dacă n-ai fi apărut la vreme, aş fi pierit în şanţul ăla, la vest de Green River. Şi dacă n-ai fi fost tu, Tom, aş fi murit de pneumonie, de gripă sau ce naiba o fi fost, acolo, la Utah Hotel. Nu ştiu cum ai ales pastilele potrivite... dacă datorită lui Nick, lui Dumnezeu sau din pură baftă, fapt este că mi le-ai adus. N-ai de ce să te consideri tont. Fără tine, n-aş mai fi apucat Crăciunul acesta. Îţi rămân îndatorat.

― Ah, nu-i tot aia, răspunse Tom, care de fapt nu-şi mai încăpea în piele de bucurie.

― Ba este acelaşi lucru.

― Păi...

― Haide, uită-te la cadouri. Să vezi ce ţi-a adus moşu’. Sunt sigur că i-am auzit sania în miez de noapte. Consider că gripa n-a ajuns până la Polul Nord.

― L-ai auzit?

Tom îl cerceta pe Stu cu atenţie, de teamă să nu fie păcălit.

― Am auzit ceva.

Tom luă primul pachet şi-l desfăcu cu atenţie – era un pinball miniatural în înveliş din plastic, o jucărie nouă, funcţionând pe baterii mici, care durau doi ani, şi pe care orice copil şi-o visase de Crăciunul trecut. În ochii lui Tom se aprinseră luminiţe la vederea ei.

― Dă-i drumul, îl îndemnă Stu.

― Noo, vreau să văd ce-am mai primit.

Desfăcu un tricou cu un schior bătut de vânt pe schiurile încovoiate şi sprijinindu-se în beţe.

― Pe el scrie: EU M-AM CĂŢĂRAT PE LOVELAND PASS, îi explică Stu. Noi încă n-am ajuns acolo, dar o vom face-n curând.

Tom îşi scoase imediat canadiana, îşi trase tricoul pe el, apoi îşi îmbrăcă iarăşi haina groasă.

― Nemaipomenit! Nemaipomenit, Stu!

Cel din urmă pachet, şi cel mai mic, conţinea un medalion simplu, din argint, pus pe un lanţ subţire şi fin, tot din argint. Lui Tom i se păru că reprezintă cifra 8, culcată pe-o parte. Îl cercetă nedumerit şi încântat.

― Ce este ăsta, Stu?

― Un simbol grecesc. Am aflat de el acum foarte multă vreme, dintr-un program de ştiinţă popularizată, numit „Ben Casey”. Înseamnă infinit, Tom. Pentru totdeauna. Îşi întinse braţul şi prinse mâna în care Tom ţinea medalionul. Cred că este posibil să ajungem la Boulder, Tommy. Probabil că ne fusese scris să ne întoarcem acolo de la bun început. Aş vrea să porţi medalionul ăsta la gât, dacă nu te deranjează. Şi dacă ai nevoie de ceva şi te întrebi spre cine să te îndrepţi, uită-te la el şi adu-ţi aminte de Stuart Redman. Bine?

― Infinit, repetă Tom, răsucindu-l pe toate feţele. Pentru totdeauna.

Îşi puse medalionul la gât.

― Am să-mi aduc aminte de asta, promise el. Tom Cullen o să-şi aducă aminte.

― Al naibii! Era să uit! Stu întinse mâna în jumătatea lui de cort şi scoase încă un pachet. Crăciun fericit, Kojak! Am să-ţi deschid eu.

Desfăcu hârtia şi scoase la iveală o cutie cu Hartz Mountain Dog Yummies. Împrăştie câteva crochete pe zăpadă, pe care Kojak le înfulecă urgent. Se întoarse la Stu, dând din coadă plin de speranţă.

― Mai târziu, îi promise acesta, vârând cutia la loc. Bune maniere, asta trebuie să devină lozinca ta, după cum ar fi... ar zice bătrânul chelios.

Vocea i se îngroşă şi simţi că lacrimile îi înţeapă pleoapele, îl cuprinse deodată dorul de Glen, de Larry, de Ralph cel cu pălărie ţanţoşă. Îi era un dor cumplit de toţi cei care dispăruseră, şi-i lipseau îngrozitor. Mother Abagail îi prevenise că aveau să se scalde în sânge înainte ca lucrurile să intre în normal, şi grăise drept. În inima lui, Stu Redman o blestema şi o binecuvânta în acelaşi timp.

― Stu? Te simţi bine?

― Mda, Tommy, bine.

Îl îmbrăţişă pe Tom cu putere, iar Tom îi răspunse cu aceeaşi forţă.

― Crăciun fericit, bătrâne.

― Pot să cânt un cântec, înainte de a porni la drum? întrebă Tom, cu sfială.

― Desigur, dacă vrei tu.

Stu se aştepta la „Jingle Bells” sau „Frosty the Snowman” interpretat în stilul fals şi monoton al unui copil. Se dovedi că era vorba de un fragment din „The First Noel”, cântat cu o voce de tenor, surprinzător de plăcută.

― Cel dintâi Crăciun, se înălţă vocea lui Tom peste pustietatea albă, însoţită de un blând ecou, îngerii au strigat... sărmanilor păstori de pe pământ binecuvântat... Pe câmpul gol... cu oiţele lor... au stat la sfat... În rece şi-adâncă noapte de iarnă...

Stu îl ajută la refren şi, deşi vocea lui nu era la fel de bună ca a lui Tom, armonia era suficient de plăcută, iar imnul străvechi umplea tăcerea profundă, de catedrală, a dimineţii de Crăciun:

― Noel, Noel, Noel, Noel... Cristos s-a născut în Israel...

― Nu-mi aduc aminte decât partea asta, îi mărturisi Tom cu un aer vinovat.

― A fost foarte frumos, îl linişti Stu. Lacrimile îl pândeau iarăşi. Nu-i lipsea mult să izbucnească, ceea ce l-ar fi tulburat pe Tom. Îşi înghiţi lacrimile. Trebuie să pornim la drum. Altfel pierdem ore preţioase, de