― Sigur. Se uită la Stu, care-şi demonta jumătatea lui de cort. Este cel mai frumos Crăciun din viaţa mea, Stu.

― Mă bucur, Tommy.

Nu peste multă vreme porniră din nou la drum, urcând spre răsărit, sub soarele luminos şi rece al Crăciunului.

În seara aceea poposiră în vecinătatea vârfului lui Loveland Pass, la aproape patru mii de metri deasupra nivelului mării. Dormiră tustrei în adăpost, de vreme ce temperatura scăzuse la minus treizeci de grade. Vântul bătea neostoit, rece ca lama unui cuţit de bucătărie bine ascuţit, iar în umbrele prelungi ale stâncilor, de sub firmamentul pe care luna şi stelele păreau atât de aproape că le puteai atinge, urlau lupii. La picioarele lor, lumea, la est ca şi la vest, părea o criptă gigantică.

A doua zi devreme, înaintea zorilor, Kojak îi trezi cu lătratul lui. Stu se târî la ieşirea din cort, cu puşca în mână. Lupii erau vizibili, pentru prima oară. Coborâseră de pe poziţiile lor înalte şi se aşezaseră în cerc, în jurul taberei; acum nu urlau, stăteau şi priveau. În străfundul ochilor lor se întrezăreau licăriri verzui şi ai fi zis că rânjesc nemilos.

Stu trase şase focuri la întâmplare, risipindu-i. Una dintre fiare sări şi apoi se prăvăli la pământ. Kojak se duse până la hoit, îl mirosi, apoi îşi ridică piciorul şi urină.

― Lupii au rămas tot ai lui, spuse Tom. Întotdeauna aşa va fi.

Tom părea încă pe jumătate adormit. Ochii i se mişcau încet şi visător, ca şi cum ar fi luat un drog. Stu înţelese deodată ce se întâmplase: Tom căzuse în starea lui lugubră de hipnoză.

― Tom... e mort? Ştii cumva?

― Nu moare niciodată, îi spuse Tom. El se află în lupi, Doamne, da. În ciori. În şarpele cu clopoţei. În umbra cucuvelei la miez de noapte şi în scorpion la miez de zi. Se cuibăreşte lângă liliecii, cu capul în jos. E orb ca şi ei.

― Se va întoarce? întrebă Stu cu sufletul la gură, simţind că-l trec fiori reci.

Tom nu-i răspunse.

― Tommy...

― Tom doarme. S-a dus să vadă elefantul.

― Tom, vezi până la Boulder?

Afară, linia albă şi amară a zorilor apărea pe cer, subliniind liniile frânte şi sterpe ale vârfurilor din jur.

― Da, aşteaptă. Aşteaptă un cuvânt. Aşteaptă primăvara. La Boulder este linişte desăvârşită.

― Pe Frannie poţi s-o vezi?

Tom se lumină la faţă.

― Frannie, da. E grasă. Cred că aşteaptă un copil. Locuieşte cu Lucy Swann. Şi Lucy aşteaptă un copil. Dar copilul lui Frannie va veni înainte. Numai că...

Tom se întunecă la faţă.

― Tom? Numai că ce?

― Copilul...

― Ce-i cu copilul?

Tom se uită nesigur în jur.

― Am împuşcat după lupi, nu? Am adormit, Stu?

Stu zâmbi forţat.

― Doar puţin, Tom.

― Am avut un vis despre un elefant. Drăguţ.

― Mda.

Ce-i cu copilul? Ce-i cu Fran?

Începu să se teamă că nu vor ajunge la vreme; că lucrurile pe care le văzuse Tom se vor petrece înainte de sosirea lor.

Cu trei zile înainte de Anul Nou, vremea se strică, iar ei se opriră în oraşul Kittredge. Se aflau acum atât de aproape de Boulder, încât întârzierea îi decepţiona amarnic pe amândoi – ba chiar şi Kojak se arăta nervos şi neliniştit.

― Crezi că putem să pornim curând la drum, Stu?

― Nu ştiu, îi răspundea Stu. Dacă am mai fi avut doar două zile de vreme frumoasă, cred că ar fi fost suficient. Fir-ar să fie! Oftă, apoi săltă din umeri. Oricum, să sperăm că nu-i decât o ninsoare trecătoare.

Dar se dovedi cea mai cumplită vijelie a iernii. Ninse cinci zile la rând, şi se adunară nămeţi înalţi de trei şi pe alocuri chiar de patru metri. Ieşiră din adăpost pe 2 ianuarie, se uitară la soarele mic şi plat ca o monedă ştearsă, din cupru, constatând că toate punctele de reper din jur dispăruseră. Cea mai mare parte a micului cartier comercial al oraşului fusese nu acoperită, ci de-a dreptul îngropată. Troienele şi dunele de zăpadă fuseseră sculptate de vânt în cele mai sinuoase forme. Parcă s-ar fi aflat pe o altă planetă.

Îşi continuară drumul, dar înaintau foarte încet; găsirea drumului nu mai era un mic necaz, ci o problemă grea. Snowmobilul se înzăpezi de mai multe ori; fură nevoiţi să-l degajeze de fiecare dată. Iar în cea de-a doua zi a lui 1991, reîncepu şi huruitul de mărfar al avalanşelor.

În 4 ianuarie, au ajuns în punctul unde US 6 se despărţea de autostradă şi cobora spre Golden şi, deşi Stu şi Tom nu au ştiut nimic – pentru că nu au avut vise sau premoniţii – aceasta a fost şi ziua în care pe Frannie Goldsmith au apucat-o durerile facerii.

― Okay, spuse Stu, când făcură un popas în dreptul bifurcaţiei. De acum o să găsim drumul fără dificultate. A fost tăiat în stâncă dură. Dar am avut mare noroc să găsim locul unde se despart drumurile.

Se dovedi destul de uşor să urmeze drumul, dar nu era deloc simplu să traverseze tunelurile. Ca să găsească intrarea, uneori erau nevoiţi să sape prin zăpada pulverizată, alteori prin straturile compacte rămase de pe urma avalanşelor. Snowmobilul urla şi se zdruncina pe drumurile pustii din galerii.

Mai rău, interiorul tunelelor se dovedea înspăimântător – ceea ce ar fi putut să afle şi din experienţele prin care trecuseră Larry sau Traschcan Man. Erau la fel de întunecate ca puţurile din mină, luminate doar de conul de lumină aruncat de farul snowmobilului, pentru că ambele capete erau blocate de nea. Înăuntru te simţeai ca într-un frigider negru. Înaintarea era teribil de lentă, ieşirea pe celălalt capăt al fiecărui tunel devenea un exerciţiu de ingeniozitate, iar Stu se temea că vor întâlni un tunel imposibil de trecut, indiferent cât se chinuiau să împingă şi să mute maşinile blocate înăuntru dintr-o parte într-alta. Dacă li se întâmpla una ca asta, ar fi fost siliţi să se întoarcă, până la Interstate. Ar fi pierdut astfel cel puţin o săptămână. Nici abandonarea snowmobilului nu era o soluţie, pentru că s-ar fi putut dovedi doar un mod mai incomod de sinucidere.

Iar Boulder era înnebunitor de aproape.

Pe 7 ianuarie, cam la două ore după ce-şi croiseră drum, săpând, dintr-un tunel, Tom se ridică de pe locul lui din spatele snowmobilului şi arătă în faţă.

― Ce-i acolo, Stu?

Stu era obosit,