încă vreo treizeci, patruzeci de persoane. Și în cele din urmă a zărit pe popă, care sosise tocmai atunci, și l-a poftit, făcînd un pas spre mulțime: „Poftiți, părinte, poftiți și sfinția voastră.” Popa, la început, nu voia: „Ce-i drăcovenia asta, Doftore? l-a întrebat el din mulțime. Ce le faci oamenilor?” „Poftiți și sfinția voastră, și o să vedeți!” Și popa, care era bătrîn și călca cam anevoie, dar altminteri era chipeș și voinic, s-a urcat încet pe scări și a dispărut și el în ladă. Oana rămăsese în tot timpul ăsta nemișcată, parcă ar fi ținut în mîini o năframă. După ce l-a văzut intrat și pe popă, Doftorul s-a suit pe scară și a început să potrivească lada. O strîngea, o apăsa, cînd pe lături, cînd de sus în jos, pînă ce-a rămas la jumătate. Apoi s-a coborît cu ea în brațe și, în fața mulțimii, a reînceput s-o apese și s-o îndese. Și în cîteva minute lada ajunsese ce fusese la început, o cutiuță ca de farmacie. Atunci a luat-o între degete, a mai învîrtit-o de cîteva ori, pînă ce s-a făcut măruntă ca un bob de mazăre, și a întrebat: „Cine-o vrea?” Și a răspuns un bătrîn din fund: „Dă-mi-o, Doftore, că am toți nepoții în ea!” Și Doftorul i-a făcut vînt cu unghia, dar era atît de măruntă încît, îndată ce-a zvîrlit-o, a și dispărut, și în clipa următoare s-a auzit ca un pocnet, și toată lumea, cu popa și primarul și toți ceilalți, erau din nou la locurile lor, fiecare acolo unde fusese…

— Grozav iluzionist!

— Nemaipomenit, spuse Fărîmă clătinînd din cap. Dar asta, ce vă povestesc eu acum, e nimic față de ce s-a întîmplat la Cîmpulung. Acolo, la Cîmpulung, Doftorul a întrecut măsura, căci venise garnizoana întreagă, cu general cu tot, și cu familiile lor, și pentru că fusese o serbare chiar în după-amiaza aceea în Grădina Publică, și generalul fusese mulțumit de cum ieșise, dăduse voie și trupei să vină, și se mai afla și muzica militară, și Doftorul i-a poftit pe toți să intre în ladă. Dar, după părerea mea, a făcut greșeala să pună fanfara să cînte în timp ce urca pe scări, și așa a urcat fanfara, suflînd din alămuri și tromboane, cu gorniștii în frunte și toboșarii la urmă, pînă ce nu s-a mai auzit, în capul scării, decît unul singur, ultimul toboșar. Nu știu ce i s-a întîmplat ăstuia din urmă, dar, ajuns sus, continua să bată toba fără să îndrăznească să se coboare și el. Și atunci Doftorul i-a făcut semn să înceteze și l-a întrebat: „Ce-i, mă, cătană? Tu de ce nu intri? Pentru tine nu mai e loc?” „Ba loc ar fi, răspunse toboșarul, că în ladă nu e nimeni.” Doftorul izbucni în rîs și ridică mîna în sus, și în clipa următoare toți erau la locurile lor, și fanfara cînta imnul regimentului, și atunci s-a supărat generalul și a răcnit: „Cine v-a dat, mă, ordin să cîntați?!” Și așa s-a făcut că acolo, la Cîmpulung, Doftorul n-a mai putut rămîne pînă la sfîrșitul iarmarocului…

Fărîmă tăcu și căzu visător pe gînduri.

— Ei, și pe urmă? îl întrebă celalt. Ce s-a mai întîmplat cu Oana?

— Ei, tocmai asta mă gîndeam și eu acum, începu Fărîmă frecîndu-și încurcat genunchii. Cum să vă povestesc urmarea fără să mă întorc înapoi și să vă vorbesc despre Lixandru și Darvari, și mai ales despre prietenii lor cei noi, întîlniți în cîrciuma lui Fănică Tunsu. Căci e o poveste lungă și, ca s-o înțelegeți, trebuie să știți ce s-a întîmplat lui Dragomir și Zamfirei…

Domnul de la birou izbucni într-un rîs scurt, tăcut, și apăsă pe buton.

— Bine, o să mai stăm noi de vorbă, spuse.

Ușa se deschise și reapăru tînărul cu figura luminoasă.

— Vă foarte mulțumesc, spuse Fărîmă ridicîndu-se brusc și înclinîndu-se de mai multe ori.

Capitolul V

Fărîmă află chiar a doua zi că a fost la Economu, subsecretar de stat la Interne. Cînd Dumitrescu îl întîmpină din spatele biroului, îi spuse, mai posomorît ca de obicei:

— Am mai citit încă două sute de pagini și tot n-am ajuns să știu ce e cu Darvari. Pe noi ne interesează Darvari, și doar în subsidiar Lixandru și toți ceilalți. Tovarășul subsecretar de stat Economu are mare slăbiciune pentru literatură, dumnealui s-a pasionat de Oana. Dar pe noi ne interesează Darvari. Cînd ai venit la Borza, dumneata veniseși să-l întrebi despre Lixandru, nu veniseși să-i vorbești de Oana.

Întoarce-te la Lixandru și la Darvari… Spuneai acum cîteva zile că Lixandru se apucase să învețe pe Darvari limba ebraică. Ce legătură are una cu alta? Darvari intrase la Școala Militară. Ce avea el nevoie să învețe ebraica?

— Nu avea nevoie, începu Fărîmă intimidat. Dar cum vă spuneam, e o poveste lungă și toate cîte s-au întîmplat sînt în legătură cu Oana. Trebuie să știți că Lixandru plecase din București în toamna lui 1916 în retragere și cînd s-a reîntors, în 1918, băiat de vreo 16–17 ani, a intrat în clasa a VI-a, la Liceul „Spiru Haret”, că dăduse cîteva clase în particular, la Iași. Un an mai tîrziu, Darvari intrase la Școala Militară de la Tîrgu Mureș. Dar, într-o bună zi, nu pot să-mi dau seama în urma căror împrejurări, Lixandru s-a dus la rabinul din Calea Moșilor și i-a spus: „Dumneata poate că nu mă mai recunoști. Eu sînt Lixandru, prietenul lui Iozi. Și vreau să știu ce s-a întîmplat cu Iozi, și pentru asta am venit la dumneata. Dacă ar fi trăit Iozi, l-ai fi învățat demult ebraica. Am venit la dumneata să mă înveți pe mine, așa cum l-ai fi învățat pe Iozi.” Rabinul n-a răspuns nimic, ci l-a privit așa multă vreme pe gînduri. Pe urmă i-a spus: „Bine, am să te învăț. Să vii la mine în fiecare dimineață, un ceas înainte de a merge la școală și în fiecare după-amiază, un ceas înainte de a apune soarele.” Așa s-a făcut că Lixandru a început să învețe