sau reguli. Nu eşti legat de nici o împrejurare sau situaţie, nici constrâns de vreun cod sau o lege. Nu trebuie să fii pedepsit pentru nici un delict – şi nici nu eşti capabil de vreunul – pentru că, în ochii lui Dumnezeu, nu există ceva care să se numească „a comite un delict”

  Am mai auzit asta şi înainte – această religie de genul „nu există nici o regulă”. Este anarhie spirituală şi nu înţeleg cum poate să funcţioneze.

  Nu se poate să nu funcţioneze, dacă ai pornit pe drumul de a-ţi forma propriul Sine. Dacă, pe de altă parte, îţi imaginezi că sarcina ta este de a încerca să fii ceea ce altcineva vrea ca tu să fii, absenţa regulilor şi a îndrumărilor poate, într-adevăr, să-ţi îngreuneze munca.

  Dar, o minte care gândeşte imploră să afle răspuns la întrebarea: dacă Dumnezeu vrea ca eu să fiu într-un fel, de ce nu m-a creat, pur şi simplu, în acest fel de la bun început. De ce să lupt atâta ca să „depăşesc” ceea ce sunt, ca să devin ceea ce Dumnezeu vrea de la mine? Acestea sunt întrebările unei minţi scormonitoare care vrea să ştie şi – pe bună dreptate – sunt nişte întrebări foarte bune.

  Unii teologi ar vrea ca voi să credeţi că Eu v-am creat inferiori a Ceea ce Eu Sunt, astfel încât voi să puteţi avea şansa de a deveni asemănători cu Cine Sunt, acţionând împotriva sorţii şi – aş adăuga Eu – împotriva oricăror tendinţe naturale pe care Eu se presupune că vi le-aş fi dat.

  Printre aceste aşa numite tendinţe naturale este tendinţa de a păcătui. Aţi fost învăţaţi că v-aţi născut în păcat, că veţi muri în păcat şi că păcatul este în natura voastră.

  Unele dintre religiile voastre vă învaţă chiar că nu puteţi face nimic în această privinţă. Că propriile voastre acţiuni sunt irelevante şi fără rost. Că este o dovadă de aroganţă să credeţi că, prin ceea ce faceţi voi, puteţi „merge în rai” Că există numai un singur drum spre rai (spre salvare) şi acesta nu este prin vreo faptă de-a voastră, ci prin graţia acordată vouă de către Dumnezeu în urma acceptării de către voi a Fiului Să ca intermediar. De îndată ce se realizează acest lucru, sunteţi „salvaţi”.

  Până când nu se face aceasta, nimic din ceea ce faceţi voi – nici viaţa pe care o trăiţi, nici alegerile pe care le faceţi, nimic din ceea ce întreprindeţi prin propria voastră voinţă – într-un efort de a vă îmbunătăţi şi de a deveni vrednici – nu are nici un efect, nu influenţează cu nimic. Sunteţi incapabili de a deveni vrednici, pentru că sunteţi prin naştere nevrednici. Aşa aţi fost făcuţi.

  De ce? Numai Dumnezeu ştie. Pesemne că El a făcut o greşeală. Pesemne că nu a prea înţeles. Pesemne că El doreşte s-o ia de la capăt. Dar asta este problema. Ce să ia.

  Îţi baţi joc de mine.

  Nu. Voi vă bateţi joc de Mine. Spuneţi că Eu, Dumnezeu, am făcut fiinţe imperfecte prin naştere şi apoi le-am pretins să devină perfecte; că, dacă nu, sunt condamnate pe vecie.

  Apoi spuneţi că, undeva în cadrul celor câtorva mii de ani de experienţă umană, Eu M-am înduioşat şi am spus că, de atunci încolo, nu trebuia neapărat să fiţi buni, ci, pur şi simplu, trebuia să vă simţiţi prost când nu eraţi buni – şi să acceptaţi ca salvator al vostru Singura Fiinţă care putea întotdeauna să fie perfectă, satisfăcându-mi astfel foamea de perfecţiune. Spuneţi că Fiul Meu – pe care-l numiţi Cel Perfect – v-a salvat de la propria voastră imperfecţiune – imperfecţiunea pe care Eu v-am dat-o. Cu alte cuvinte, Fiul lui Dumnezeu v-a salvat de la ceea ce a făcut Tatăl Său.

  Aşa că voi – mulţi dintre voi – ziceţi că am pus Eu totul la cale.

  Ia zi, cine-şi bate joc de cine?

  Sunt surprins să văd că este pentru a doua oară în această ca te că lansezi un atac frontal împotriva creştinismului fundamentalist.

  Ai ales cuvântul „atac”. Eu, pur şi simplu, am lansat chestiunea controversată, care nu este „creştinismul fundamental ist”, după cum ai spus tu. Ea este întreaga natură a lui Dumnezeu şi a relaţiilor lui Dumnezeu cu omul. Problema apare aici, deoarece noi discutam despre obligaţii în cadrul relaţiilor şi în interiorul vieţii însăşi.

  Tu nu poţi să crezi într-o relaţie lipsită de obligaţii, pentru că nu poţi să accepţi cine şi ce eşti cu adevărat. Tu numeşti „anarhie spirituală” o viaţă de totală libertate. Eu o numesc marea promisiune a lui Dumnezeu.

  Măreţul plan a lui Dumnezeu nu poate fi realizat decât în contextul acestei promisiuni.

  Nu ai nici o obligaţie în cadrul unei relaţii. Ai numai oportunităţi.

  Oportunităţi şi nu obligaţii reprezintă piatra de temelie a religiei, baza întregii gândiri spirituale. Atâta timp cât vezi lucrurile invers, pierzi esenţa.

  Relaţia – relaţia ta cu tot ce este în jur – a fost creată ca un instrument perfect în activitatea sufletului. Din acest motiv, toate relaţiile umane sunt tărâm sacru. De aceea, fiecare relaţie personală este sfântă.

  În privinţa aceasta, multe biserici au dreptate. Căsătoria este o taină sacră, dar nu din cauza obligaţiilor sacre pe care le implică, ci, mai degrabă, din cauza oportunităţii unice pe care o reprezintă.

  Să nu faceţi niciodată, în cadrul unei relaţii, ceva numai din obligaţie. Orice faceţi, să fie datorită oportunităţii minunate pe care v-o oferă această relaţie pentru ca să decideţi şi să fiţi Cine Sunteţi cu Adevărat.

  Înţeleg ce-mi spui şi, totuşi, de nenumărate ori, am renunţat la relaţiile mele, atunci când situaţia a devenit încordată. Rezultatul este că eu am o mulţime de relaţii – când de fapt credeam, copil fiind, că voi avea numai una. Se pare că nu ştiu cum este să îţi păstrezi o relaţie. Crezi că voi învăţa vreodată?