să umble după tine constitue o politică înţeleaptă, există situaţii când se recomandă mai degrabă să-ţi loveşti adversarul pe neaşteptate, fulgerător şi fără cruţare, ca să-l demoralizezi şi să-l secătuieşii de energie. Astfel, în loc să-i obligi pe alţii să vină la tine, te duci tu la ei, îi forţezi să iasă la luptă şi preiei controlul situaţiei. Elementul surpriză şi viteza atacului sunt arme puternice, pentru că duşmanul va trebui să reacţioneze fără să fi avut timp să-şi facă vreun plan. În absenţa răgazului necesar analizării situaţiei, va comite erori de judecată şi va fi aruncat în defensivă. Această strategie este contrariul aşteptării lângă capcană, dar serveşte aceluiaşi scop: oponentul tău va fi silit să reacţioneze unde şi cum decizi tu.

  Oameni precum Cesare Borgia şi Napoleon au uzat de factorul surpriză şi de rapiditate ca mijloace de intimidare şi de control. O acţiune neaşteptată devine cu atât mai înspăimântătoare şi mai demoralizantă. Trebuie să-ţi alegi strategia în funcţie de împrejurări. Dacă timpul lucrează în favoarea ta şi eşti convins că forţele tale şi cele ale rivalilor tăi sunt sensibil egale, obligă-i să-şi consume, energia venind la tine. Dacă, însă, nu ai vreme să aştepţi – pentru că, de pildă, duşmanul tău e slab, iar trecerea timpului i-ar permite să se refacă – nu îi oferi această şansă. Loveşte iute şi nu-i va rămâne nici un loc unde să se retragă. După cum spunea celebrul Joe Louis, „N-are decât să fugă, că tot nu are unde să se ascundă”.

  LEGEA 9

  ADJUDECĂ-ŢI VICTORIA PRIN FAPTE, NICIODATĂ PRIN VORBE.

  ARGUMENT.

  Orice triumf de moment pe care crezi că l-ai obţinut prin dispute verbale este, în realitate, o victorie a la Pyrrhus: resentimentele stârnite sunt mai puternice şi durează mai mult decât orice schimbare temporară de opinie. Este o mai grăitoare dovadă de forţă să-ţi raliezi punctul de vedere al celorlalţi prin acţiunile tale, fără să rosteşti nici un cuvânt. Nu explica: demonstrează.

  ÎNCĂLCAREA LEGII.

  În anul 131 î. Hr., consulul roman Publius Crassus Dives Mucianus asedia cetatea grecească Pergamos şi, ca să străpungă zidurile, s-a văzut obligat să folosească un berbece. Cu câteva zile mai înainte, într-un şantier naval din Atena, zărise câţiva buşteni zdraveni, gata pentru a fi transformaţi în catarge şi a dat ordin să-i fie trimis imediat cel mai mare dintre ei. Supraveghetorul militar care a primit porunca afirma că romanul cerea, de fapt, buşteanul cel mai mic.

  Discuţia cu soldaţii consulului ameninţa să nu se mai sfârşească: grecul susţinea că acest buştean mai mic era cel mai potrivit şi mai uşor de transportat. Soldaţii i-au spus că generalul lor nu era deloc omul cu care să-ţi îngădui să glumeşti, însă meşterul o ţinea pe-a lui, că singurul bun era buşteanul cel mic, fiindcă se potrivea cu o maşinărie pe care o construia el însuşi. Le-a desenat schiţe peste schiţe şi a îndrăznit chiar să sublinieze că, la urma urmei, specialistul era el şi că, fiind simpli soldaţi, ceilalţi habar nu aveau despre ce vorbeau. Dar ei îşi cunoşteau comandantul şi au izbutit să-l convingă pe meşter să-şi lase deoparte competenţa şi să facă ceea ce i se ordonase.

  Dar, după plecarea soldaţilor, omul s-a gândit mai bine: ce rost avea să execuţi un ordin din care nu putea să iasă nimic bun? Prin urmare, a trimis buşteanul cel mic, fiind aproape sigur că şi consulul va vedea că era preferabil să-l folosească pe acesta şi că îl va răsplăti cum se cuvine.

  Când a fost adus buşteanul, Mucianus le-a cerut explicaţii oamenilor săi. I-au povestit că meşterul se încăpăţânase să le arate de ce ar fi trebuit să îl aleagă pe acela, dar că promisese totuşi să le trimită pe cel mare. Mucianus s-a înfuriat. Nici măcar nu se mai putea concentra asupra asediului şi a spargerii zidurilor cetăţii înainte ca asediaţii să primească întăriri. Nu se mai gândea decât la îndrăzneţul care îi nesocotise ordinul şi a poruncit să fie adus în faţa lui, fără întârziere.

  Meşterul a venit în tabăra romanilor după câteva zile şi i-a explicat consulului motivele hotărârii sale. A repetat aceleaşi argumente pe care le prezentase soldaţilor, arătând că era cu mult mai bine să se ia în considerare părerea specialiştilor şi că, dacă s-ar încerca de îndată demolarea zidurilor cu berbecele trimis de el, consulul ar fi satisfăcut de rezultat. Mucianus l-a lăsat să termine şi apoi a pus să fie dezbrăcat de veşminte şi bătut cu nuiele până când omul şi-a dat sufletul.

  Comentariu.

  Meşterul (al cărui nume istoria nu îl consemnează) îşi petrecuse o viaţă întreagă proiectând corăbii, catarge şi grinzi. Era considerat cel mai pricepui inginer din Atena, o cetate care nu ducea lipsă de oameni talentaţi şi competenţi. Stăpân pe meseria lui, ştia că are dreptate. Un berbece mai mic şi mai lesne de manevrat putea fi lansat asupra zidurilor cu o viteză mai mare, având, adică, o forţă distructivă sporită. Eficacitatea nu este numaidecât direct proporţională cu dimensiunea. Bineînţeles că Mucianus nu putea să nu fie sensibil la logică şi să nu înţeleagă faptul că ştiinţa este neutră, iar raţiunea, superioară. Cum să mai rămână consulul un prizonier al propriei sale ignoranţe, când inginerul îi desena schiţe clare şi îi explica principiile teoretice aflate la baza sfatului dat?

  Meşterul acela era o întruchipare a unui tip destul de des întâlnit printre semenii noştri: tipul celui care contrazice. Aceşti oameni nu ştiu că vorbele nu sunt niciodată neutre şi că, discutând în contradictoriu cu un superior, se avântă să ofenseze inteligenţa unuia mai puternic decât ei. De regulă, ei neglijează să ia în calcul şi personalitatea celui contrazis. Cum fiecăruia i se pare că este singurul care are dreptate şi cum rareori oamenii se lasă convinşi prin cuvinte, raţionamentul cel mai bine pus la punct cade într-o ureche surdă. Încolţiţi, neobosiţii noştri atleţi ai disputei argumentează şi contraargumentează cu şi mai mare aprindere, săpându-şi singuri mormântul. O dată ce i-au creat celeilalte