Nu este vorba numai despre inutila lipsă de tact de a te certa cu un superior, ceea ce trebuie să eviţi. Care dintre noi nu se consideră un maestru al opiniilor juste şi al gândirii corecte?! Prin urmare, trebuie să fii atent: învaţă să demonstrezi valabilitatea punctului tău de vedere în mod indirect.

  RESPECTAREA LEGII.

  În 1502, toată Florenţa ştia că în atelierul cioplitorilor de la biserica Santa Maria del Fiore exista de mult timp un bloc de marmură enorm. Cândva fusese o magnifică „bucată de carne”, cum spuneau pietrarii, dar dalta stângace a unui sculptor o spărsese tocmai acolo unde ar fi trebuit să se afle picioarele statuii. Nu se mai putea face nimic din ea. Piero Soderini, primarul oraşului, se gândise să salveze blocul, dându-i o comandă lui Leonardo da Vinci sau vreunui alt maestru, dar sfârşise prin a se lăsa păgubaş – toţi spuseseră acelaşi lucru: marmura era stricată. Astfel, deşi costase bani mulţi, blocul zăcea acoperii de praf în spatele bisericii.

  Aşa stăteau lucrurile până când câţiva dintre prietenii marelui Michelangelo i-au scris la Roma, unde trăia sculptorul pe atunci. El şi numai el ar fi putut face ceva din marmura aceea, au insistat ei, fiindcă blocul era, într-adevăr, minunat. Michelangelo a venit la Florenţa, l-a cercetat cu atenţie şi a spus că ar putea sculpta din el o statuie frumoasă, a cărei poziţie să ocolească spărtura. Soderini ajunsese şi el la concluzia că ar fi fost o pierdere de vreme – nimeni nu ar fi în stare să rezolve problema vechii mutilări a blocului, însă, până la urmă, şi-a dat acordul, iar Michelangelo s-a hotărât ca din marmura ciuntită să facă un David ţinând în mână praştia.

  Mai târziu, pe când artistul făcea ultimele retuşuri la statuia supranumită şi „Uriaşul”, Soderini a venit să-l viziteze. Considerându-se un „cunoscător”, s-a apropiat să studieze lucrarea şi i-a spus lui Michelangelo că, după părerea lui, nasul lui David era prea mare. Sculptorul şi-a dat seama că musafirul său stătea exact sub chipul personajului şi, prin urmare, nu îl privea din perspectiva corectă.

  Fără un cuvânt, i-a făcut semn să-l urmeze sus, pe schelă. Ajuns pe platformă, a luat dalta şi a cules un pumn de praf şi aşchii de marmură rămase pe scânduri, apoi a început să se prefacă a-şi relua lucrul la nasul uriaşului, lăsând să cadă pulberea din pumn, puţin câte puţin. Cu Soderini în spatele lui, pe o treaptă mai jos, artistul părea că retuşează. După câteva minute de asemenea pantomimă, Michelangelo s-a întors către primar: „Ia uită-te acum”, i-a spus. „Da, îmi place mai mult aşa. Parcă i-ai dat viaţă”, a răspuns Soderini.

  SULTANUL ŞI VIZIRUL.

  A fost un vizir care şi-a slujit stăpânul vreme de vreo treizeci de ani şi s-a făcut cunoscut şi admirat pentru loialitatea, cinstea şi devoţiunea credinţei în Allah. Cinstea aceasta a lui i-a adus însă şi mulţi duşmani printre curteni, care răspândeau zvonuri despre duplicitatea şi perfidia sa. I le-au repetat sultanului zi şi noapte, până când acesta a început să nu mai aibă încredere în vizir şi a ajuns să-l condamne la moarte pe omul care îi consacrase treizeci de ani de devotament sincer. Pe meleagurile acelea, condamnaţii la moarte erau legaţi şi azvârliţi în îngrăditura în care sultanul îşi ţinea câinii de vânătoare cei mai feroce. Flămânde, animalele se repezeau asupra victimelor şi le sfâşiau imediat.

  Înainte de a fi aruncat între copoii-călăi, vizirul a cerut să i se îndeplinească o ultimă dorinţă: „Aş vrea să-mi daţi un răgaz de zece zile ca să-mi plătesc datoriile, să iau înapoi banii împrumutaţi unor prieteni, să dau stăpânilor lor unele bunuri ce mi-au fost încredinţate spre păstrare şi să-mi împart averea între rudele şi copiii mei, cărora trebuie să le aleg şi un tutore”.

  Primind promisiunea că nu va încerca să fugă, sultanul i-a acordat vizirului păsuirea solicitată. Acesta s-a întors degrabă acasă, a adunat o sută de galbeni şi s-a dus să-i facă o vizită căpeteniei vânătorilor, care avea în grijă câinii suftanului. I-a oferit cei o sută de galbeni şi i-a spus: „Lasă-mă să mă ocup eu de câini vreme de zece zile. Vânătorul s-a învoit şi vizirul a petrecut acest răstimp îngrijindu-se de animale cu mare atenţie, răsfăţându-le şi hrănindu-le. La sfârşitul celor zece zile, 9 îi mâncau din palmă.

  În ziua a unsprezecea, vizirul a fost chemat să se înfăţişeze înaintea sultanului – i-au citit de la capăt toate acuzaţiile şi, sub ochii stăpânului său, l-au legat şl l-au azvârlit în ocolul câinilor. Numai că, văzându-l, animalele i-au venit în întâmpinare dând din coadă. L-au adulmecat cu bucurie şi, sărind în jurul lui, au început să se joace cu el.

  Sultanul şi ceilalţi curteni, aflaţi de faţă la ceea ce ar fi trebuit să fie o execuţie cumplită, erau uluiţi. Vizirul l-a auzit pe stăpânul său întrebându-l cum se făcea că fiarele îi cruţaseră viaţa şi i-a răspuns: „Am avut grijă de câini vreme de zece zile. Sultanul a văzut rezultatul cu propriii săi ochi. De tine, stăpâne, am avut grijă vreme de treizeci de ani şi cu ce m-am ales? Sunt condamnat la moarte din pricina acuzaţiilor urzite de duşmanii mei”.

  Sultanului i s-au înroşit obrajii de ruşine. Nu numai că l-a iertat pe cinstitul vizir, ci i-a dăruit un rând de veşminte scumpe şi i-a dat pe mână pe toţi cei care îi întinaseră bunul renume. Generos, vizirul i-a eliberat şi a continuat să se poarte cu blândeţe faţă de ei.

  VICLEŞUGUL CEL ISCUSIT – CARTEA ARABĂ A ÎNŢELEPCIUNII ŞI ŞIRETENIEI, SECOLUL AL XIII-LEA.

  Comentariu.

  Michelangelo ştia prea bine că dacă ar fi modificat forma nasului, ar fi stricat statuia. Dar Soderini era comanditarul şi se mândrea cu rafinamentul bunului său gust. A-l jigni contrazicându-l şi argumentându-şi punctul de vedere nu numai că nu i-ar fi adus sculptorului nici un câştig, dar