Hiena a tăcut. Mi s-a oprit inima şi apoi a luat-o la goană de trei ori mai repede. M-am întors.

— Isus, Mariam Mohamed şi Vishnu!

Am văzut o privelişte care avea să mă urmărească tot restul zilelor. Richard Parker s-a ridicat şi a ieşit. Nu era nici la cinci metri de mine. Ce mare era! Ne venise sfârşitul, hienei şi mie. Am rămas pe loc, paralizat, hipnotizat de imaginea din faţa mea. Experienţa pe care o aveam deja în domeniul animalelor sălbatice obligate să stea împreună într-un spaţiu limitat, acela al bărcii de salvare, mă făcea să mă aştept la proteste şi mult zgomot atunci când se anunţa vărsare de sânge. Dar totul s-a petrecut în linişte. Hiena a murit fără să se vaiete, iar Richard Parker a omorât-o în linişte. Felina de culoarea flăcării a ieşit de sub prelată şi s-a îndreptat spre hienă. Hiena se sprijinea de banca de la pupa, în spatele leşului zebrei, paralizată. Nu a opus rezistenţă. S-a lăsat în jos şi a ridicat o labă într-un inutil gest de apărare. Faţa ei exprima teroare. O labă imensă a lovit-o, iar colţii i s-au înfipt în gât. Ochii i s-au dilatat. S-a auzit un pârâit şi hienei i-a fost ruptă şira spinării. S-a zbătut. Ochii i s-au înceţoşat. Totul se terminase.

Richard Parker i-a dat drumul şi a mârâit. Părea un mârâit liniştit, personal, doar pe jumătate. Gâfâia, cu limba scoasă. Şi-a lins labele. A mişcat din cap. A adulmecat hiena moartă. Şi-a ridicat capul şi a mirosit aerul. Şi-a pus labele pe banca de la pupa şi s-a ridicat. Stătea cu picioarele depărtate. Era evident că nu-i plăcea legănarea bărcii, deşi nu se simţea prea tare. S-a uitat dincolo de copastie, spre larg. A mârâit gros, cu răutate. A mirosit aerul din nou. Şi-a întors încet capul. S-a întors până a ajuns să se uite la mine.

Aş vrea să vă pot descrie ce s-a întâmplat mai departe, nu cum am văzut totul, ci cum am simţit. L-am văzut pe Richard Parker din unghiul din care arăta cel mai bine; din spate, pe jumătate ridicat, întors spre mine. Era ca o poză, o manifestare intenţionată, chiar afectată, a artei imaginii. Şi ce artă, ce putere! Prezenţa lui era copleşitoare, dar şi graţia lui vioaie era evidentă. Era incredibil de musculos, dar coapsele îi erau suple, iar blana lucioasă. Corpul îi era incredibil de frumos, portocaliu cu nuanţe de brun, brăzdat de dungi negre verticale care se asortau cu nuanţa de alb pur de pe piept şi cu cercurile negre de pe coadă. Avea capul mare şi rotund, cu favoriţi formidabili, un barbişon elegant şi cele mai frumoase mustăţi din lumea felinelor, groase, lungi şi albe. Urechile îi erau mici, expresive, ca nişte arcade perfecte. Faţa portocalie avea un nas roz. Smocuri ondulate, negre îi încadrau faţa într-un model pregnant, dar subtil, atrăgând atenţia asupra bazei nasului. Petele albe de deasupra ochilor, de pe obraji şi din jurul gurii erau ca tuşe finale demne de un dansator Kathakali. Rezultatul era o faţă care arăta ca aripile unui fluture, cu o expresie chinezească, uşor antică. Dar când ochii de chihlimbar ai lui Richard Parker i-au întâlnit pe ai mei, privirea lor era intensă, rece şi nemişcată, nu prietenoasă, şi reuşea să fie neutră, deşi era pe punctul de a izbucni cu furie. Urechile i se mişcau. Buza de sus i se ridica şi cobora ritmic. Astfel, caninul care se vedea era mai lung decât cel mai lung dintre degetele mele.

Mi s-a zbârlit tot părul, şi m-am trezit ţipând de groază.

Atunci a apărut şobolanul. Din neant, un şobolan brun, costeliv a apărut pe banca de pe margine, emoţionat şi gâfâind. Richard Parker a fost la fel de uimit ca şi mine. Şobolanul a sărit pe prelată şi a început să fugă către mine. Şocat şi surprins, au început să-mi tremure picioarele şi aproape că am căzut în compartiment. În faţa ochilor mei uimiţi, şobolanul a sărit pe mine şi mi s-a urcat pe cap, unde i-am simţit ghearele pe piele, ţinându-se cu disperare.

Ochii lui Richard Parker l-au urmărit şi s-au fixat în cele din urmă pe capul meu.

Trupul s-a întors după cap, şi a coborât de pe bancă, calm. Puteam să-i văd creştetul, spatele şi coada încovrigată. Urechile îi erau lăsate pe spate. Din trei paşi a fost în mijlocul bărcii. Fără efort, s-a ridicat pe prelată cu labele din faţă.

Era la mai puţin de trei metri depărtare. Capul, pieptul, labele totul era mare, mare! Dinţii, un adevărat batalion. Voia să sară pe prelată. Aveam să mor.

Dar îl deranja moliciunea prelatei. A încercat-o cu labele. S-a uitat îngrijorat – nu-i plăcea să rişte. Şi nu-i plăcea nici mişcarea bărcii. Pentru un moment, Richard Parker a ezitat.

Am apucat şobolanul şi l-am aruncat. Încă îl văd cum a zburat prin aer cu ghearele scoase şi coada ridicată. Richard Parker a deschis gura şi şobolanul a zburat direct în ea, ca o minge de baseball în mănuşa celui de la prindere. Coada păroasă a dispărut ca un fir de spaghetti în gura acestuia.

A părut satisfăcut de cadou. S-a dat jos şi s-a întors sub prelată. Picioarele mele şi-au recăpătat funcţia. Am sărit în picioare şi am ridicat capacul ca să blochez spaţiul deschis dintre banca de la prora şi prelată.

Am auzit cum adulmeca hiena şi cum o târa. Barca s-a legănat mai tare din cauza mişcării trupului lui Richard Parker. Am auzit cum mânca. M-am uitat pe sub prelată. Era în mijlocul bărcii. Mânca hiena hulpav. Era ultima mea şansă. M-am întins şi am luat şi celelalte veste – şase cu totul – şi ultima vâslă. Aveam să le folosesc la plută, ca s-o fac mai rezistentă. Pe când plecam, am simţit un miros. Nu era mirosul pătrunzător de urină de felină. Era vomă. Era o pată pe podeaua bărcii. Probabil provenea de la Richard Parker. Deci