E ora trei noaptea cînd ajung la Zoni. E-un sat obișnuit, la distanță de-o fugă de cal, cu cîteva ferme și adăposturi pentru cai din loc în loc. Opresc și, fără să mă dau jos din mașină, încerc să-mi ameliorez aspectu’ cît pot de bine. Apoi încep să mă uit în jur. De cealaltă parte, în stînga mea, e o clădire văruită, în fața unor copaci. E o clădire cu două caturi în formă de „L” și-mi face impresia că ăsta trebuie să fie sanatoriu’ doctorului, locu’ unde-i internat Rudy Benito.

Demarez în direcția ei și las mașina-n față, la intrare. Dup-aceea bat în ușă. Un tip o deschide. E un tînăr mexican, îmbrăcat c-o haină albă. Arată ca și cum ar lua contact uneori cu apa și săpunu’, ceea ce-i un semn bun. Da’ face ș-o mutră foarte surprinsă cînd mă vede. Socot c-are dreptate, dacă mă gîndesc ce arătare trebuie să fiu.

Îi spun că vreau să-l văd pe señor Madrales și că am o chestie foarte urgentă, care mă face să-l deranjez în miez de noapte. Spune că-i în regulă și mă poftește înăuntru. Intru. Mă aflu-ntr-un hol mare cu uși pe stînga și pe dreapta. În fața mea sînt niște scări care duc la etaju-ntîi. Tipu-n haină albă mă poftește să iau loc și se duce.

Curînd se-ntoarce și-mpreună cu el vine ș-un alt tip, care spune că el e doctoru’ Madrales și mă-ntreabă ce doresc. Vorbește spaniola foarte curat. E un tip înalt și subțire, cu barbișon și ochelari. O creatură inteligentă, cu degete ascuțite, lungi șt subțiri, pe care le freacă-n timp ce vorbește cu mine.

Îi spun ce doresc. Îl anunț că sînt anchetator la o societate de asigurări și că fac unele cercetări în legătură cu sinuciderea lui Granworth Aymes. Îi aduc la cunoștință c-am avut o convorbire cu doamna Benito și că ea m-a sfătuit să stau puțin de vorbă cu soțul ei, Rudy. Sper că n-are nimic împotrivă și că Rudy nu-i atît de bolnav încît să nu poată fi trezit, căci n-am prea mult timp de pierdut.

Ridică din umeri.

— Nu cred c-ar avea importanță dacă pacientul meu e treaz sau nu, señor, zice. După cum ați aflat, probabil, de la doamna Benito, boala lui e într-o fază foarte avansată. Mă tem că nu va mai fi multă vreme printre noi.

Ridică iar din umeri.

— Cred că-i doar o chestie de o lună-două. De altfel e și foarte slăbit, încît v-aș propune să adoptați un ton cît se poate de liniștit tind îi veți vorbi. Dacă vreți să așteptați aici un moment, mă voi duce să-l pregătesc. Cred că-i necesar să-i administrez o injecție înainte de a vă lăsa să-l vedeți.

Pe chestia asta s-a dus.

M-a lăsat s-aștept și-n timpu’ ăsta mă pot gîndi fără grabă. Mă gîndesc la-ntîmplarea asta ciudată cu lovitura pe care-am primit-o la bilă pe drum venind încoa’ și mă gîndesc că-i foarte curios ca cineva să fi recunoscut în mine la Casa de Oro pe amu’ care i-a pus capăt carierei faimosului Caldesa Martinguez. Am cîteva idei în legătură cu atacul ăsta, cum o să vedeți mai tîrziu.

După un timp, Madrales ăsta apare-n capu’ scărilor. Spune că pot să urc. Sus, la capu’ scărilor e un alt hol de trecere și intrăm într-o cameră la stînga. O latură a-ncăperii e practic numai din ferestre, care-s deschise, și-ntr-un colț e un paravan. De cealaltă parte a-ncăperii, lipit de perete, e un pat scund.

Mă uit la tipu’ din pat. Zace acolo cu privirea ațintită drept în plafon. Are un obraz ciudat, subțire, și pe chipu lui e zugrăvită o expresie curioasă de-ncordare.

E foarte puțin mobilier în încăpere. În afara patului mai e o masă scundă, cu blatu’ lustruit, pe care sînt cîteva sticle ș-o lampă. Madrales se duce pînă la marginea patului.

— Benito, dumnealui e domnu’ Caution, Vrea să-ți pună niște-ntrebări. Fii cît se poate de liniștit și nu te-ngrijora de nimic.

Omu’ din pat nu răspunde. Madrales se duce-n partea cealaltă a-ncăperii și se-ntoarce c-un scaun. Îl așază la marginea patului, pentru mine. Apoi spune:

— Și-acum vă las, domnule Caution. Știu că-l veți trata pe pacientul meu cu toată atenția posibilă.

Pleacă frecîndu-și întruna mîinile.

Mă duc și stau aplecat peste pat. Fără să miște capu’, bolnavu-ntoarce ochii așa fel ca să mă privească, iar buzele îi schițează o umbră de zîmbet.

Sînt cuprins de compătimire pentru tipul ăsta. Am impresia c-a fost un ghinionist pe toată linia. Îi vorbesc calm și-ncet.

— Ascultă, Rudy, îi zic. Nu te agita. Îmi pare rău c-am fost nevoit să vin pîn-aici ca să te-ntreb unele lucruri, da’ n-am avut încotro. Am să fiu cît mai scurt cu putință. Vreau să verific cele ce mi le-a spus aseară strașnica ta nevestică, Paulette, și fiindcă veni vorba, m-a-nsărcinat să-ți transmit toată dragostea ei. Cred c-are să treacă-n cursu’ dimineții să te vadă. În fine, uite pentru ce-am venit.

E vorba de cazul ăla, Granworth Aymes. Soția ta mi-a spus că Granworth ți-a băgat mîna-n buzunar pînă la cot în timpu’ cît ai lucrat cu el ca agent de schimb. Afirmă că-n cele din urmă ți-ai dat seama, că s-a dus să-l vadă pe Aymes și că i-a lăsat alternativa să restituie banii sau să facă cunoștință cu poliția.

Spune că Granworth i-a predat două sute de bătrîne în obligațiuni de stat și că ăștia-s banii pe care-i aveți acu’, adică banii care-au servit ca să te-aducă aici, Asta-i în regulă, Rudy?

Vorbește foarte-ncet. Vocea lui are un sunet mat, de parc-ar veni de undeva de foarte departe.

— Desigur, spune-ncet, cu glasu’ stins, așa a fost și-s mulțumit că Aymes și-a luat viața. Dacă n-aș fi fost bolnav, l-aș fi-mpușcat cu plăcere pe pungașul ăla.

— E-n regulă, Rudy, îi zic, n-ai ce-i face. Ar mai fi înc-un lucru mărunt