ebraica, și, cum era un băiat inteligent și silitor, în doi ani, cînd și-a luat bacalaureatul, știa atît de bine, încît traducea din cărțile Vechiului Testament, cum ar fi tradus dintr-unul din poeții lui. Căci am uitat să vă spun că Lixandru, care încă din școala primară era visător și se arăta aplecat spre poezie, în liceu nu mai făcea decît asta: citea pe poeți. Dar avea și aici, în poezie, gusturi ciudate. La șaisprezece ani citea pe Calderón[1], pe Camoëns[2], pe Sá de Miranda[3]…

— Lasă astea, îl întrerupse Dumitrescu. Spune-mi ce i-a venit lui să-l învețe ebraica pe Darvari. Și cum a acceptat Darvari elev de Școală Militară, cu atîtea materii pe cap, să mai învețe și ebraica? La ce i-ar fi folosit lui ebraica? Mai ales că voia să se facă aviator.

— Tocmai de aici i-a venit ideea lui Lixandru, de cînd i-a spus Darvari că se va face aviator. „Atunci trebuie să vii și tu cu mine, să-l căutăm pe Iozi, i-a spus. Și pentru asta trebuie să înveți ebraica. Că, a adăugat, să știi tu, Iozi n-a murit. Dacă ar fi murit, i s-ar fi găsit pînă acum corpul. El trebuie să fie undeva pe aici, pe pămînt, și nu-l vedem, sau nu știm să-l căutăm. Dar pînă la urmă eu tot am să aflu cum trebuie căutat…” Și așa s-a apucat să-l învețe, îi da lecții numai în timpul vacanțelor, dar îi cumpărase gramatică și dicționar și-l silea să învețe și cît era la Liceul Militar, la Tîrgu Mureș. Insă nu prea cred că Darvari a apucat să învețe mare lucru. N-avea nici memoria lui Lixandru, nici tragerea lui de inimă. Și mai era ceva. În anii aceia, 1919–1920, Lixandru și cu băieții o regăsiseră pe Oana și veneau sîmbetele seara la cîrciuma lui Tunsu, și o luau pe Oana la plimbare, dar nu către oraș, ci tot către marginile de mahala, unde toți o cunoșteau pe Oana și ei, băieții, nu se sfiau să fie văzuți împreună. Se plimbau așa peste maidane și ajungeau pînă la cîmpuri, acolo unde încep lanurile de grîu. Oana umbla în mijlocul lor, cu cozile pe umeri, cîntînd și băieții îi țineau isonul. Iar cînd, în nopțile cu lună, se opreau să se odihnească printre bălării sau pe sub duzi, Lixandru îi striga: „Oana, am să scriu cu tine o nouă mitologie!…” Pentru că, dintre toți, pe Lixandru îl îndrăgise mai mult Oana.

— Las-o pe Oana, îl întrerupse Dumitrescu. Ți-am spus că pe noi ne interesează întîi și întîi cazul Darvari.

— Despre el voiam și eu să vă povestesc, zîmbi încurcat Fărîmă. Pentru că, în vacanțe, și mai ales în vacanța de vară 1919 și cea de Paște din 1920, Darvari era nelipsit de la plimbările cu Oana, Lixandru și băieții. Și de la o asemenea plimbare i s-a tras o seamă de întîmplări și poate de-aceea n-a mai apucat să învețe bine ebraica. Băieții aveau toți între cincisprezece și șaptesprezece ani și marea lor slăbiciune era să se întoarcă tîrziu, după ce umblaseră ceasuri întregi, să se întoarcă și să petreacă la cîrciuma lui Tunsu. Veneau uneori atît de tîrziu, pe la două–trei dimineața, încît cîrciumarul pleca să se culce de cum îi vedea intrînd și cîrciuma rămînea pe seama Oanei și a lăutarilor, dacă n-apucaseră și ăștia să plece. Rareori mai întîrzia cîte un bețiv dar se ferea să facă scandal, că știau toți de frica Oanei. Așa că rămîneau ei singuri stăpîni, băieții, în cîrciumă, și petreceau. Beau toți, dar cu măsură, iar Lixandru abia de-atingea vinul, deși era cel mai neodihnit și mai înflăcărat. Se suia pe masă și, cu mîna pe umărul Oanei, mîngîindu-i părul, recita din poeții lui, în special din poeții spanioli. Nu înțelegea nimeni spaniola, dar îl ascultau toți, cu ochii la el, iar Oana rămînea visătoare și pierdută, și adesea cînd o trezea Lixandru, i se părea că plînsese. Și așa s-a făcut că într-o noapte tîrziu, spre zori, cînd recita el cu brațul pe umărul Oanei, a intrat în cîrciumă o pereche. El era un tînăr doar cu cîțiva ani mai mare ca Lixandru, dar era foarte elegant îmbrăcat și avea o figură frumoasă, dar sumbră, cu un zîmbet provocator. Părea puțin amețit cînd intrase, și auzindu-l pe Lixandru recitînd din Calderon, a exclamat: „Dar, cum, voi nu sînteți români?” Iar femeia rămăsese cu ochii la Oana. „Ea este! a strigat. Ea, statuia mea!…” Femeia asta care intrase, era de o neasemuită frumusețe, dar avea ceva sălbatec în purtarea și îmbrăcămintea ei, părea, cum se spunea pe vremuri, excentrică, pentru că începu dintr-o dată să bată din palme și se apropie de Oana ca de o operă de artă, și imediat își scoase brățara și i-o întinse: „Umilă ofrandă din partea Zamfirei”, îi spuse. Pe ea n-o chema așa, au aflat mai tîrziu băieții, dar îi plăcea să-și spună Zamfira, iar vărului ei, tînărul cu care venise, deși îl chema Dragomir, ea îi spunea Dionis. Tinerii ăștia, cum am aflat mai tîrziu, trecuseră prin multe în viața lor, iar familiile lor se trăgeau din boierul Calomfir. Și ca să înțelegeți ce li s-a întîmplat și mai ales ce are să urmeze, trebuie să cunoașteți viața acestui boier Calomfir…

— Fărîmă, îl întrerupse cu severitate Dumitrescu. Te-am tot lăsat să vorbești ca să văd pînă unde crezi dumneata că poți întinde coarda fără să se rupă. Dumneata urmărești ceva, tot povestindu-ne verzi și uscate, și crezi că dacă ne porți așa cu vorba, ai să scapi mai ușor. Ți-am spus să te mărginești la Darvari.

— Dar tocmai despre el voiam să vă povestesc, se scuză Fărîmă. Pentru că toate i s-au tras din noaptea aceea, cînd a întîlnit-o pe Zamfira. V-am spus că fata asta, ce-și spunea Zamfira, era neasemuit de frumoasă. Darvari a încremenit cu ochii la ea și s-a îndrăgostit pe loc, parcă l-ar fi vrăjit. Și cînd Lixandru s-a adresat,