era un teoretician de marcă al populismului, Ibrăileanu nu era de acord cu faptul că literatura poate fi subordonată ideologiei. Respingând formula sămănătoristă a unei vieţi rustice idealizate, a cerut originalitate şi realism în zugrăvirea vieţii ţăranului.

Patru mari curente literare s-au manifestat înaintea Primului Război Mondial : romantismul, realismul, simbolismul şi avangardismul. Creativitatea poeţilor şi a prozatorilor şi modul în care ei au abordat viaţa materială şi spirituală a epocii lor sugerează schimbarea profundă a climatului mental şi a sensibilităţilor românilor educaţi.

Romantismul a atins expresia desăvârşită în literatura română prin opera lui Mihai Eminescu (1850-1889), considerat cel mai mare poet român. Poezia sa se caracterizează printr-o apreciere excepţională a tradiţiei literare autohtone şi a folclorului, prin cunoaşterea exhaustivă a clasicilor literaturii şi filosofiei occidentale şi printr-o măiestrie a limbajului cu mult superioară poeţilor români de dinaintea sa. Eminescu aparţinea mişcării romantice europene. Poezia lui abundă în imagini romantice ale naturii, însă imaginea pe care o evocă este de o prospeţime neobişnuită. Natura romantică standard este într-adevăr prezentă – lacul sau întinderea nemărginită a mării luminate de strălucirea lunii –, dar Eminescu resimţea puternic vibraţia pădurii, profunzimile ei răcoroase, vegetaţia luxuriantă şi freamătul vieţii animale, cadru autohton în armonie cu pasiunea sa pentru balada populară.

Eminescu împărtăşea aprecierea junimiştilor pentru filosofia germană, îndeosebi Schopenhauer, şi pentru literatura populară, acceptând perspectiva acestora asupra dezvoltării politice şi economice. La fel ca Titu Maiorescu, el combătea sistemul politic liberal care evoluase după 1866, preferând în schimb statul „natural” sau „organic” anterior. În numeroase articole din Timpul, cotidianul conservator publicat la Bucureşti, a condamnat statul liberal, considerându-l un produs al capitalismului străin, i-a respins suprastructura parlamentară, neadaptată condiţiilor româneşti, şi şi-a însuşit dictonul lui Maiorescu cu privire la formele fără fond. A dat expresie artistică acestor idei în romanul său filosofic (şi autobiografic) Geniu pustiu (1868-1869) – mărturia lui Toma Nour, o figură byroniană care respinge societatea românească contemporană, pe care o consideră o civilizaţie de împrumut, şi tânjeşte după o revoluţie morală atotcuprinzătoare.

Eminescu rămâne însă în conştiinţa naţională română drept un mare poet. Într-un fel, poezia sa a marcat o criză a sensibilităţii româneşti, deoarece, atunci când el a descoperit, în urma introspecţiei, complexităţile vieţii interioare, cititorii săi au perceput o profunzime a simţirii de care niciunul dintre predecesorii săi nu dăduse dovadă. Poemul său Luceafărul (1883), inspirat de un basm românesc, a reprezentat o sinteză a tuturor talentelor sale lirice. Luceafărul era un simbol al conflictului dintre aspiraţia omului la absolut şi natura trecătoare a tuturor lucrurilor lumeşti.

În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, doi scriitori – Ion Creangă şi Ion Luca Caragiale – au ancorat cu fermitate proza şi dramaturgia în realităţile vieţii de zi cu zi. Creangă a tratat satul şi ţăranul aşa cum erau, nu cum le-ar înfăţişa ideologia sau imaginaţia, iar Caragiale a adăugat oraşul în peisajul prozei şi dramaturgiei româneşti.

Ion Creangă (1839-1889) a abordat satul şi locuitorii săi din interior, spre deosebire de intelectualii care priveau ţăranul de la o distanţă culturală. Creangă avea rădăcini prea adânci în propria sa lume încât să-şi facă iluzii sau să se lase în voia sentimentalismului. Ţăranii lui sunt autentici, nu sunt creaţiile ideologilor tradiţionalişti. Autenticitatea bine-cunoscutelor sale povestiri şi a Amintirilor din copilărie (1881-1882) contrastau puternic cu personajele şi peisajele, adesea idealizate şi romantice, ale altor „scriitori rurali”. Creangă a fost o figură cu adevărat rurală, lipsită de romantismul unor intelectuali precum sămănătoriştii, care căutau cu nostalgie să revină la origini sau să pătrundă într-o lume pe care o considerau mai pură decât cea în care trăiau. Nimic din toate acestea nu apare la Creangă. Nostalgia sa ocazională, precum cea din Amintiri, este personală, o călătorie în propria copilărie, nu în lumea unei alte clase sociale.

În operele lui Ion Luca Caragiale (1852-1912), dramaturgia şi proza românească au atins nivelul perfecţiunii la care ajunsese poezia prin operele lui Eminescu. Acesta împărtăşea convingerile junimiştilor legate de dezvoltarea prost orientată a României moderne. La fel ca Maiorescu, era frapat de neconcordanţa dintre suprafaţa atrăgătoare a vieţii publice sau a instituţiilor şi realitatea sumbră de dedesubt. Nu a încercat niciodată să înfăţişeze contradicţiile dintre substanţa estică a culturii „autentice” a românilor şi forma exterioară a civilizaţiei vestice pe care o imitau aceştia. Caragiale a descoperit cele mai izbitoare dovezi ale acestor contradicţii la oraş. La fel cum Creangă a schiţat un portret estetic al satului, Caragiale a introdus spiritul oraşului în literatura română. Oraşul lui este populat cu mici burghezi – funcţionari şi slujbaşi, avocaţi şi profesori de rang modest, care dobândiseră de puţin timp bunuri şi proprietăţi. Aceştia formau o societate pestriţă, în care persistau moravurile de odinioară. Caragiale a surprins defectele esenţiale ale burgheziei în formare şi a îmbinat observaţia socială cu comedia de caracter şi de situaţie sau, uneori, cu farsa. Ţintele sale predilecte erau bucureştenii. Din descrierea metehnelor lor în nuvele şi schiţe, reunite în volumul Momente şi schiţe, a luat naştere o tipologie urbană specifică. Este vorba, de regulă, despre micul funcţionar, ale cărui atribute erau veselia continuă, isteţimea, combaterea tuturor lucrurilor cât ai bate din palme, o vulgaritate mieroasă şi încercarea neobosită de a obţine mici succese. Însă, dincolo de faţada de frivolitate şi grosolănie, Caragiale dezvăluie o nouă societate în formare, precum în piesele sale O noapte furtunoasă (1879) şi O scrisoare pierdută (1884).

Cel mai dinamic şi mai inovator curent din poezia începutului de secol XX a fost simbolismul. S-a strecurat în România din exterior şi, la fel ca romantismul mai devreme, a fost asimilat în mod treptat în realitatea socială şi sensibilităţile româneşti. Alexandru Macedonski (1854-1920), a cărui poezie era uneori calmă şi melancolică, iar alteori jubilantă şi frenetică, era dornic să introducă noua poezie. După cum explica în eseul său Poesia viitorului (1892), poezia adevărată era în esenţă arta