cuvântului şi, astfel, forţa sa expresivă era dată de calitatea sunetelor. Unele dintre ideile sale erau atât de inovatoare, încât la început au fost primite cu sarcasm de majoritatea criticilor. Macedonski a dat glas noii sale sensibilităţi poetice în volumul său Excelsior (1895), care a reprezentat un moment marcant în dezvoltarea poeziei române moderne.

Poeţii tineri au împărtăşit viziunea simboliştilor, care respingeau vechile formule artistice, însă, la un nivel mai important, au fost iniţiatorii unui modernism radical care îşi propunea să distrugă limbajul şi formele poetice existente. Tristan Tzara (1896-1963) şi Ion Vinea (1895-1964), susţinători energici ai simbolismului în „mica lor revistă”, Simbolul (1912), se plasaseră deja în fruntea „avangardei”. Înainte ca Tzara să devină renumit pe plan internaţional ca fondator al dadaismului, el a fost unul dintre radicalii hotărâţi să răstoarne structurile logice ale poeziei. În lucrările pe care le-a publicat înainte de 1916, când s-a stabilit în Elveţia, Tzara a împins noile tehnici până la limită, creând o poezie a retoricii incoerente şi a imaginilor disociate.

Alături de ei, şi alţi poeţi sau prozatori de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX au fost vestitori pentru ceea ce avea să urmeze. Inovaţiile şi capodoperele lor, precum şi cutezanţa lor teoretică au inaugurat literatura română europeană modernă care avea să se desăvârşească în perioada interbelică.

Românii din Transilvania, Bucovina şi Basarabia

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, mulţi români au continuat să trăiască în afara graniţelor Principatelor Unite şi a monarhiei româneşti. În 1900 erau aproximativ 2.785.000 de români în Ungaria (în principatul istoric al Transilvaniei şi regiunile învecinate, Banat, Crişana şi Maramureş), 230.000 în Bucovina şi 1.092.000 în Basarabia. În anumite privinţe, dezvoltările lor sub administrare maghiară, austriacă şi, respectiv, rusă au fost asemănătoare. Românii nu puteau participa la viaţa politică, în calitate de comunităţi etnice distincte, iar viaţa lor culturală se afla sub presiunea constantă a birocraţiei guvernamentale nepăsătoare. Dintre cele trei comunităţi, românii din Transilvania şi-au apărat cu cea mai multă tărie identitatea naţională. Erau conştienţi de poziţia lor istorică în Transilvania şi aveau un trecut îndelungat de lupte. De asemenea, beneficiau de două instituţii naţionale puternice – Biserica Ortodoxă şi Biserica Greco-Catolică – şi de relaţii tot mai strânse cu politicienii din regatul român din a doua parte a secolului al XIX-lea. Românii din Bucovina şi din Basarabia au fost mai puţin norocoşi. Separaţi pe neaşteptate de patria lor, Moldova, în 1774 şi în 1812, şi supuşi aproape numaidecât ambiţiilor centralizatoare a două imperii absolutiste, au suferit de pe urma lipsei unor instituţii autohtone puternice şi a identităţii politice diferite.

Din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea şi până la Primul Război Mondial, liderii românilor din Transilvania au provenit dintr-o burghezie restrânsă, dar în plină ascensiune. Erau în primul rând oameni de afaceri şi profesionişti, îndeosebi avocaţi, care au luat treptat locul prelaţilor ortodocşi şi greco-catolici de lideri naţionali pe măsură ce societatea românească însăşi a devenit mai laică. Principalul lor obiectiv era autonomia politică şi, mai târziu, la începutul secolului XX, autodeterminarea. Însă erau preocupaţi şi de problemele economice. Aceşti lideri erau siguri că, dacă nu modernizau economia, românii aveau să fie condamnaţi la o inferioritate perpetuă. Erau la fel de siguri că o economie viabilă putea fi organizată numai pe o bază etnică şi, astfel, au încercat să creeze o agricultură românească, o industrie românească şi bănci româneşti.

Conştientizând importanţa agriculturii ca realitate imediată, majoritatea liderilor români erau convinşi că pe termen lung industrializarea şi urbanizarea constituiau cheia progresului naţiunii române. Ei erau de părere că principala cauză a înapoierii economice româneşti era absenţa industriei în zonele locuite de români şi vedeau din ce în ce mai mult în industrializare soluţia problemei agrare şi baza unei mişcări naţionale puternice. Pentru moment, au stabilit obiective modeste. Au hotărât să exploateze punctele forte ale românilor şi şi-au concentrat resursele asupra dezvoltării meşteşugurilor. La începutul secolului, respingând ideile sămănătoriste din România cu privire la efectele sociale nocive ale capitalismului şi ale oraşului, au făcut din formarea unei burghezii româneşti puternice, pe care o considerau clasa cea mai dinamică a societăţii moderne, şi din românizarea oraşelor transilvănene cele mai importante sarcini economice ale lor.

Cu toate acestea, lupta politică era preocuparea lor majoră. Ei au respins Compromisul din 1867, prin care a luat fiinţă Austro-Ungaria, ca parteneriat între austro-germani şi maghiari, în primul rând deoarece distrugea existenţa politică separată a Transilvaniei, alipind-o Ungariei. Astfel, românii au încetat să mai fie populaţia majoritară din principatul istoric al Transilvaniei şi au devenit o minoritate în Ungaria Mare. Pentru a combate dualismul şi a coordona toate celelalte activităţi politice, economice şi culturale, în 1881, liderii români au creat Partidul Naţional Român.

O vreme, restaurarea autonomiei Transilvaniei a constituit principalul lor scop, dar în anii 1890 atitudinea lor s-a schimbat radical. Legislaţia şi actele administrative ale guvernelor maghiare succesive le spulberaseră speranţele că mai era posibilă o cooperare între maghiari şi români. O cumpănă în relaţiile lor a avut loc în 1879, când parlamentul maghiar a adoptat o lege prin care limba maghiară era obligatorie în şcolile primare româneşti ortodoxe şi greco-catolice. A fost prima dintr-o serie de legi menite să pună educaţia românilor (şi a altor naţionalităţi) în acord cu ideea Ungariei ca stat naţional maghiar. A fost urmată în 1883 de o lege asemănătoare care afecta şcolile gimnaziale în care nu se vorbea limba maghiară şi, în 1891, de o lege care impunea folosirea limbii maghiare în grădiniţele fără predare în limba maghiară. Parlamentul maghiar a adoptat şi alte legi menite să submineze autonomia Bisericii Ortodoxe şi a Bisericii Greco-Catolice române, îndeosebi Legea din 1893, care asigura plata salariilor profesorilor din şcolile bisericeşti române de către stat, şi Legea din 1899, prin care salariile preoţilor români erau suplimentate de stat. Obiectul ambelor legi