era extinderea controlului guvernamental asupra profesorilor şi preoţilor români, consideraţi principalii agitatori ai rezistenţei faţă de politicile de asimilare. De asemenea, guvernul maghiar şi-a folosit puterile administrative considerabile pentru a reduce activitatea politică românească, în special prin dizolvarea Partidului Naţional în 1894. Toate aceste acte au slăbit aşteptările în ceea ce priveşte o eventuală înţelegere româno-maghiară şi, drept urmare, liderii români au căutat în altă parte soluţii la problemele naţionale.

O dovadă frapantă de schimbare în gândirea lor politică a fost abandonarea autonomiei Transilvaniei în favoarea unei noi idei de naţiune, pe care Aurel C. Popovici (1863-1917), un tânăr activist în Partidul Naţional, o elaborase într-o serie de lucrări publicate în anii 1890. Acesta susţinea că forţa creatoare din Europa contemporană era ideea de naţionalitate, pe care o definea ca fiind strădania fiecărui popor de a se dezvolta în acord cu propriile trăsături specifice. Era de părere că, odată ce o naţiune capătă conştiinţă de sine, ca în cazul românilor, ea dobândeşte şi atributele unui organism viu şi este astfel înzestrată de la natură cu dreptul inerent de a supravieţui şi cu libertatea de a se dezvolta. Popovici era sigur că nici legislaţia guvernamentală şi nici graniţele politice nu puteau împiedica un popor să-şi atingă cele mai înalte aspiraţii. Teoria lui şi-a găsit expresia practică în planul elaborat de liderii Partidului Naţional pentru autonomia românească în cadrul Imperiului Habsburgic. Popovici şi-a dezvoltat teoria şi a propus federalizarea Imperiului Habsburgic în lucrarea sa influentă Die Vereinigten Staaten von Gross-Österreich (1906).

În ciuda deceniilor de suspiciune şi de ostilitate, Partidul Naţional şi guvernul maghiar au făcut eforturi să ajungă la o înţelegere în cursul negocierilor prelungite dintre 1910 şi 1914. În tabăra maghiară, István Tisza, liderul Partidului Naţional al Muncii şi prim-ministru în perioada 1913-1917, era de părere că sosise momentul pentru o tranşare multilaterală a „problemei româneşti” (şi a problemei naţionalităţii în Ungaria, în general). Însă principalul său obiectiv era întărirea statului maghiar, şi nu satisfacerea minorităţilor. Nu a şovăit nicio clipă în ceea ce priveşte susţinerea ideii Ungariei ca stat naţional maghiar şi menţinerea supremaţiei politice maghiare ca garanţie a unităţii statului.

Obiectivele liderilor români erau diametral opuse faţă de ambiţiile lui Tisza. Principalul purtător de cuvânt al românilor, Iuliu Maniu (1873-1953), îşi dorea autonomia naţională şi solicita federalizarea Imperiului Habsburgic, considerând-o cea mai bună cale de a obţine autonomia. Însă el a trecut dincolo de problemele de organizare politică şi a cerut schimbări în structura politică şi socială a Ungariei. Înainte de toate, Maniu era de părere că introducerea votului universal era esenţială. Dreptul tuturor cetăţenilor de a vota liber i se părea soluţia problemei naţionalităţii în general, deoarece avea să asigure reprezentarea proporţională a fiecărei comunităţi etnice în parlament şi avea să îi permită fiecăreia să se organizeze pe o bază autonomă în acele zone în care reprezenta majoritatea populaţiei.

Deloc surprinzător, negocierile dintre Tisza şi Partidul Naţional au ajuns într-un impas în februarie 1914. Negocierile au eşuat întrucât ambele tabere erau convinse că nu era vorba despre un compromis politic obişnuit, miza fiind însăşi supravieţuirea naţională. Drept urmare, în timp ce Tisza şi românii şi-au urmărit propriul ideal de stat naţional, terenul de mijloc, dintre asimiliarea minorităţilor şi disoluţia Ungariei istorice, a dispărut treptat.

În Bucovina, pe care Austria o răpise Moldovei în 1774, structura socială şi preocupările economice ale românilor erau asemănătoare cu cele ale românilor din Transilvania. La baza lor stătea agricultura. Însă meşteşugurile, comerţul şi sistemul bancar românesc se dezvoltaseră mai puţin în Bucovina, iar burghezia şi elita intelectuală prezentau o coeziune mai redusă decât omoloagele lor din Transilvania. Activitatea politică a românilor nu a atins niciodată acelaşi nivel de organizare ca în Transilvania. Biserica Ortodoxă, care a fost ridicată la rangul de mitropolie în 1873, a avut o contribuţie semnificativă în viaţa culturală românească, prin sprijinul acordat şcolilor şi prin intermediul Facultăţii de Teologie din cadrul Universităţii de la Cernăuţi. Însă, dat fiind caracterul său multinaţional (românesc şi rutean), Biserica nu a putut sluji cauza naţională românească cu fermitate, ca în Transilvania.

Apărarea naţionalităţii a reprezentat o chestiune majoră pentru liderii români. În 1880, românii nu mai erau cea mai numeroasă comunitate etnică, fiind depăşiţi de ruteni (240.000, faţă de 190.000). Mulţi au acuzat guvernul austriac că a subminat în mod voit caracterul istoric al provinciei, încurajând imigraţia rutenilor din Galiţia şi favorizându-i pe germani în serviciul civil şi pe evrei în economie. Însă în ajunul Primului Război Mondial se pare că existau puţini iredentişti români. Absenţa lor trebuie pusă mai ales pe seama eficienţei şi integrităţii relative a birocraţiei, îndeosebi la alegeri, şi a recunoaşterii, lipsită de entuziasm şi inegală, a individualităţii şi a aspiraţiilor culturale ale diferitelor naţionalităţi. La fel de importantă era şi disponibilitatea acestor naţionalităţi, în ciuda dezacordurilor majore dintre ele, de a ajunge la un compromis. Această stare a lucrurilor contrastează puternic cu situaţia minorităţilor naţionale din Ungaria din aceeaşi perioadă.

Încă de la anexarea Basarabiei în 1812, intenţia Rusiei fusese aceea de a integra pe deplin această parte a Moldovei dintre Prut şi Nistru în structurile imperiului. Drept urmare, caracterul românesc al provinciei a fost erodat în mod constant. Populaţia a devenit tot mai mixtă, în special la oraş, pe măsură ce imigraţia ruşilor, ucrainenilor şi evreilor din provinciile învecinate a crescut. Deşi reprezentau 86% din populaţie în 1817, până la sfârşitul secolului, potrivit recensământului rusesc din 1897, moldovenii nu mai constituiau decât 56%. Majoritatea boierilor, care ar fi putut fi liderii comunităţii moldoveneşti, au fost asimilaţi treptat de nobilimea rusească. Biserica Ortodoxă a fost supusă unei rusificări şi centralizări necontenite, activităţile sale şi clerul intrând sub supravegherea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse de la Sankt-Petersburg. Viaţa intelectuală şi culturală românească a stagnat, pe măsură ce rusa a devenit limba de predare în şcolile publice, româna a încetat să mai fie