politicos, dar foarte rece, tinerilor și i-a întrebat: „Ce poftiți?” iar Dragomir a răspuns: „Eu am venit să beau la cîrciumă, dar dumneaei, frumoasa Zamfira, a venit să-și caute modelul”, iar Lixandru le-a spus: „Ne pare rău, dar acum, cînd e trei dimineața și se coboară Dumnezeu pe pămînt, ne place să petrecem singuri”, Darvari i-a făcut semn lui Lixandru să-i lase, și l-a văzut Zamfira, a venit lîngă el, i-a luat mîna și i-a spus: „Uite, vezi, că dumnealui e băiat bun și ne primește și pe noi să petrecem în cîrciuma voastră.” Darvari s-a făcut palid de fericire și emoție, și a strigat: „Eu zic să-i lăsăm, Lixandre, că poate au și ei semnele lor!…” Tînărul a adăugat, cu același zîmbet amar pe buze: „Dacă sînteți puși pe vrăjmășie, aproape că nu-mi pasă, că pe voi, pe toți, parcă-parcă, v-aș putea birui. Dar de model mi-e frică, și ar trebui să trag cu revolverul, și cine știe unde o nimeresc, și iese scandal…” Oana a început să rîdă și i-a strigat: „Nu mi-e frică de glonț, boierule, că de mine nu se atinge plumbul…” „Dar nu sînt gloanțe cu plumb, a răspuns tînărul, sînt doar pocnituri și cinci feluri de cerneală.” A scos revolverul din buzunar și le-a arătat. Era întocmai ca un „Browning”, dar în loc de gloanțe, avea doar o capsă puternică pentru pocnitură și în vîrf o bilă cu un lichid colorat. „L-am primit chiar acum de la Londra, a adăugat Dragomir. Poate servi pentru dueluri mondene, chiar în saloane. Are gloanțe cu cinci culori…” Și așa au rămas împreună în noaptea aceea, și au băut și au petrecut pînă ce a răsărit soarele și s-a trezit cîrciumarul. La plecare, Dragomir a scos un pachet cu bancnote din buzunar și a vrut să plătească, dar l-a oprit Oana. „După trei dimineața cînd, așa cum v-a spus Lixandru, se coboară Dumnezeu pe pămînt, sînteți toți oaspeții mei…” În fața cîrciumii se afla trăsura cu care veniseră tinerii, și au încărcat cît au putut, și printre ei erau, firește, Lixandru și Darvari. Și curînd după aceea s-a legat o mare prietenie între Dragomir și Lixandru și între Darvari și Zamfira. Fata asta era tare ciudată. Nu se pieptăna niciodată ca toată lumea, ci-și lăsa părul nici prea lung, nici prea scurt, cînd pe umeri, cînd numai pe ceafă, și nu se vopsea, și-și alegea tot rochii după moda veche, dar le mai potrivea ea, și în așa fel, încît pînă la urmă nu mai semănau cu nimic. Darvari era îndrăgostit nebun de ea, și cum era îmbrăcat în uniforma elevilor de la Școala Militară, credea c-o impresionează, dar Zamfira îi spunea…

În clipa aceea sună telefonul și Dumitrescu întinse mîna și ridică receptorul. După primele cuvinte pe care le auzi, se îmbujoră.

— Da, e la mine, spuse și iar începu să asculte. Bine, o să facem așa cum doriți. Am înțeles, adăugă el tîrziu și așeză receptorul în furcă. Destul pentru ziua de azi, se adresă el lui Fărîmă.

Părea preocupat, și Fărîmă simți deodată o mare simpatie pentru el.

— Ai să mai fii anchetat și de alte persoane, începu Dumitrescu. E în interesul dumitale să nu mai aduci vorba de Borza. Mărginește-te la Lixandru și Darvari. Borza ăsta nici n-a fost elevul dumitale la Mîntuleasa. N-a făcut nici o școală, nici măcar școala primară. L-au descoperit că fusese multă vreme bătăuș în Tei și agent de Siguranță. Se introdusese prin fraudă în Partid. Cred că m-ai înțeles, adăugă după ce apăsă pe un buton.

— Am înțeles și vă foarte mulțumesc, spuse Fărîmă ridicîndu-se brusc și înclinîndu-se respectuos.

[1] Pedro Calderón de la Barca (1600–1681): dramaturg, poet și scriitor al epocii de aur spaniole (n. r.)

[2] Luís de Camoëns (~1524–1580): considerat cel mai mare poet al Portugaliei și al limbii portugheze în general; măiestria versurilor sale a fost comparată cu cea a lui Shakespeare, Vondel, Homer, Virgil și Dante (n. r.)

[3] Francisco de Sá de Miranda (1481–1558): poet portughez din perioada Renașterii (n. r.)

VARIANTA COMPLETĂ A ACESTUI VOLUM VA FI DISTRIBUITĂ PE BAZĂ DE DONAȚIE (dați un click pe butonul PayPal din pagina III)

Veți primi volumul la adresa dvs. de email. Acesta va avea inserat în metadata un cod unic de identificare.

În curte la Dionis Pentru Lisette

— …S-o fi văzut acum vreo zece ani, continuă Hrisanti, s-o fi văzut prin 1920–22, cînd cînta la „Floarea-soarelui”! Nu, n-ai de unde s-o știi. Era o cîrciumă măruntă, tăinuită, pe strada Popa Soare, dar avea și grădină, și în fiecare vară venea să cînte acolo Leana. Așa-i spuneam, și așa îi plăcea și ei să-și spună: Leana. Dar nu uita niciodată să adauge: „Nu mă cheamă așa. Pentru păcatele mele am ajuns să cînt prin cîrciumi, și oamenii îmi spun Leana. Dar eu n-am fost făcută pentru asta.” Și poate, uneori, îți lua paharul, îl ducea la buze, și uneori sorbea din el. Zic poate, pentru că nu făcea asta decît arareori, și numai dacă îi plăcea de tine, dacă te vedea că ești tînăr și i se părea ei că ești frumos sau melancolic și visător. Doar ce-și atingea buzele de pahar, dar nu era unul de la masa ei și de la mesele vecine să n-o urmărească avid, sorbind-o din ochi, pentru că, cum să-ți spun? cînd atingea Leana paharul, toată fața i se lumina de un zîmbet nemaivăzut și neînchipuit. Nu putea fi comparat cu nimic, nu semăna cu nimic – nici cu zîmbetul celor mai frumoase femei, nici cu al copiilor și nici cu zîmbetul îngerilor. Da. Nu semăna cu nimic zîmbetul ei cînd își apropia paharul de buze, cu ochii în ochii băiatului. Și zic într-adins „băiatului”, pentru că nu cred că am văzut-o