spus că aveți posibilitățile tehnice de a vă prezenta în partea americană a Rețelei internaționale ca participanți americani. Asta deschide perspective interesante. Eu mă aflu aici pentru ca împreună cu dumneavoastră să dezvoltăm strategii de influențare în sensul dorit de noi a discuțiilor publice din SUA.

Și asta au și făcut în zilele ce au urmat.

Una dintre strategii era de a interveni cu mai multe „păpuși” simultan într-o discuție. Una dintre „păpuși” oferea argumentele principale, care stârneau imediat aprobare din partea celorlalte „păpuși”. Era evident că americanii puneau mai mult preț decât europenii pe apartenența la majoritate, pentru că această manevră avea regulat ca rezultat faptul că mulți participanți reali își adaptau corespunzător opiniile proprii.

O altă strategie era să pună două „păpuși” să se certe, pentru ca ulterior „păpușa” care se pronunțase pentru participarea SUA la război să se lase treptat „convinsă” și să recunoască în final că celălalt avea dreptate.

După o vreme au început să caute în forumuri cuvintele-cheie și se infiltrau în discuțiile în care era cazul. În acest fel își puteau desfășura activitatea punctual.

În plus, săptămânal avea loc o discuție cu doi oameni de știință. Unul era americanolog trăit mulți ani în Statele Unite, bun cunoscător al psihicului american, iar celălalt era un specialist în propagandă din comandamentul lui Goebbels personal. Împreună parcurgeau argumentele susținătorilor războiului, identificate de grupa lui Lettke pe parcursul săptămânii, și căutau căile de a le combate, respectiv strategiile de a-i neutraliza.

— Americanul trăiește cu senzația că el nu are nevoie de restul lumii, explica o dată și încă o dată americanologul. America, crede el, este prea mare pentru a fi vreodată cucerită, deci nu are de ce se teme, dacă se ține deoparte. Acesta este punctul unde trebuie să interveniți.

— Chiar este America atât de mare, încât să nu poată fi cucerită? întrebă mirat Lettke.

— Prostii, răspunse specialistul în propagandă, zâmbind disprețuitor. Uitați-vă în istorie. Cuceririle făcute de Ginghis-Han de exemplu. Erau teritorii considerabil mai mari, considerabil mai întinse. Orice țară poate fi cucerită.

— Americanii nu știu asta, interveni colegul lui. Pentru ei istoria a început acum o sută cincizeci de ani.

Și Lettke înțelesese asta. Prin firmele care lucrau sub acoperire ei se abonaseră la câteva publicații electronice americane, pentru a fi la curent cu știrile pe care le aflau americanii obișnuiți și fuseseră șocați de cât de puțin spațiu ocupau reportajele despre evenimente petrecute în afara Americii. Campania din Polonia se încheiase înainte ca opinia publică americană să o fi remarcat, ba chiar și ocuparea Danemarcei și a Norvegiei din martie și aprilie 1940 îi lăsase pe americani indiferenți. Abia la începutul campaniei din vest în luna mai atmosfera s-a mai schimbat, mai cu seamă după căderea Belgiei, Olandei și Franței.

Franța era cucerită! Parisul ocupat! Au sărbătorit victoria cu șampanie, de care cineva făcuse rost pe căi obscure. În acea zi atmosfera fu deosebită, spumoasă ca băutura din pahare. Deși fuseseră de față și femei, se discutaseră și despre misterioasele cămine Lebensborn: unul dintre bărbați povestise despre un prieten care fusese acolo, pentru a-și îndeplini obligația ariană de reproducere.

O femeie ripostase că astea erau doar povești. Căminele Lebensborn fuseseră gândite doar ca mamele cu sânge arian, dar necăsătorite să poată avea copii și să îi poată crește mai ușor.

— Eu am auzit altceva, o contrazise vorbitorul cu limba cam împleticită. Este clar, Führerul are nevoie de o nouă generație sănătoasă, cu cât mai numeroasă, cu atât mai bine. De aceea un bărbat se poate prezenta acolo și dacă trece testul de arian, se așază la rând. I se distribuie o fată și… BUMM!

— În ce îl privește pe Herr Lettke al nostru, ar renunța și la test, sughiță un altul. I s-ar zice: hai, hai… și hai!

A urmat o cascadă de râsete, chiar și femeile nu s-au mai putut abține.

Pe Lettke îl trecură toate nădușelile, dar înainte de a fi apucat să spună ceva, sună telefonul de pe biroul său. Tocmai acum!

Ridică receptorul. Era mama lui, care îi spuse pe obișnuitul ei ton suferind:

— Cred că ți-a sosit pachetul pe care îl așteptai.

— Ce? El avu nevoie de un moment pentru a realiza despre ce era vorba. A, da. Bine.

— Voiai să te anunț, murmură ea în continuare.

— Da, zise el cu urechile ciulite la comentariile acide referitoare la virilitatea lui.

— Să îl despachetez?

— Nu!

— Dar îmi este adresat mie, insistă mama sa. Este de la librăria editurii Knuth und Ritsche. Din Berlin.

— Este ceea ce am comandat. Pune-l bine pentru mine.

— Este o carte, nu?

— Ți-am mai spus. Cei din jur nu mai vorbeau despre Lebensborn, ci despre viața sentimentală secretă a călugărițelor catolice. Este o carte care nu te-ar interesa.

— Așa vorbești tu cu mama ta? Eu decid ce m-ar interesa.

Și acesta era unul dintre acele momente în care Eugen Lettke simțea pornirea irezistibilă de a pune receptorul în furcă, de a se ridică și a pleca, pur și simplu de a pleca. De a părăsi orașul, de a se duce în altă localitate cât mai îndepărtată, unde sub o altă identitate să ia totul de la capăt și să nu se mai întoarcă niciodată, să dispară așa cum odată dispăruse și tatăl lui – și să fie liber, în sfârșit liber!

O imagine amețitoare îl înfioră. Când se gândea la asta, i se părea că se afla la marginea unei uriașe cascade, de unde privea spuma vâltorii întunecate. Știind că niciodată nu va ajunge să o treacă.

— Din partea mea, nu ai decât să deschizi pachetul, spuse el sec.

— Am vrut doar să te anunț. Pentru că așa îmi spuseseși.

— Da, bine. Mulțumesc. Dar acum trebuie să mă apuc de treabă.

— Iar vii mâine-dimineață?

Lettke își dădu ochii peste cap.

— Probabil.

De aproape o jumătate de an venea spre dimineață!

Ea mai mormăi ceva ce el nu înțelese, apoi încheie convorbirea. Lettke mai ținu un timp receptorul în mână, încercând să priceapă. Ura genul acesta de discuție. Acum va trebui ca tot restul zilei să se gândească