Sîngele oamenilor şi al animalelor va curge şiroaie şi, foarte curînd, ţinuturile de dincoace şi de dincolo de Munţii Stîncoşi vor fi pustiite.

— 's death! Ho! Strigă el deodată. Ia spuneţi, sînteţi chiar atît de proaspăt venit din Germania!

— Da.

— Şi n-aţi mai fost nicicînd pe-aici?

— Nu.

— Nici în Vestul sălbatic?

— Nici.

— Aşadar, un greenhorn desăvîrşit! Şi totuşi, acestui "boboc" îi turuie gura de parc-ar fi strămoşul tuturor indienilor şi-ar fi trăit aici o mie de ani şi mai trăieşte încă! Omuleţule, să nu-ţi închipui că mă poţi scoate cumva din fire! Şi chiar de-ar fi aşa cum spuneţi, n-o să-mi treacă niciodată prin minte să deschid o fabrică de armament. Sînt un însingurat şi vreau să rămîn singur. N-am poftă să-mi bat capul cu sute de lucrători sau cu şi mai mulţi.

— Dar aţi putea, totuşi, pentru a cîştiga bani, să vă patentaţi invenţia şi să vindeţi brevetul?

— Puteţi aştepta mult şi bine, sir! Pînă acum am avut totdeauna din ce trăi şi cred că şi de-aci încolo am să ştiu s-o scot la capăt. Şi-acum, hai, căraţi-vă acasă! Destul pentru azi! Nu am chef să ascult ciripit de pui abia răsărit din găoace; mai întîi să-nveţe zborul, pe urmă, mă rog, să fluiere sau să cînte!

Nici gînd să-i iau în nume de rău aceste expresii brutale. Aşa era dînsul şi îi cunoşteam prea bine tîlcul cuvintelor. Mă îndrăgise şi, de bună seamă că dorea, pe cît îi sta în putere, să mă servească, să-mi fie de folos. Ne scuturarăm zdravăn mîinile şi plecai.

Nu bănuiam cîtă însemnătate avea să aibă pentru mine seara aceea, nici nu-mi trecea prin minte că doborîtorul de urşi, căruia meşterul îi zicea „bătrînul gun” ca şi carabina neterminată a lui Henry, vor juca un rol atît de mare în viaţa mea. Mă bucura însă perspectiva dimineţii următoare, căci într-adevăr trăsesem în trecut la ţintă mult şi cu succes şi eram întru totul convins că voi cîştiga preţuirea bunului, ciudatului şi bătrînului meu prieten.

A doua zi dimineaţa, exact la ora şase, mă înfăţişai la dînsul. Mă aştepta în prag; îmi strînse mîna şi, în timp ce chipul lui aspru se însenina de un zîmbet şiret, îmi spuse:

— Welcome, sir! Bun venit, domnule! Văd că faceţi o mutră de parc-aţi fi sigur de izbîndă. Credeţi că veţi nimeri zidul de care vă vorbeam aseară?

— Sper.

— Well, atunci să mergem! Iau cu mine o puşcă mai uşoară şi dumneavoastră o să căraţi doborîtorul de urşi; nu-mi vine să trag după mine o asemenea greutate.

Îşi agăţă de umăr o puşcă uşoară cu două ţevi, iar eu înşfăcai arma aceea grea cu care meşterul nu voia să se împovăreze. Ajunşi la poligon, Henry încarcă amîndouă armele şi trase mai întîi cu puşca lui două focuri. Apoi venii eu la rînd, cu doborîtorul de urşi. Nu cunoşteam încă bine arma. De aceea, la primul glonţ nu nimerii decît marginea neagră a discului; al doilea glonţ lovi mai bine, iar al treilea găuri exact centrul discului; celelalte trecură toate prin gaura lăsată de al treilea. Mirarea lui Henry creştea cu fiece împuşcătură; a trebuit să trag şi cu arma lui uşoară şi, cînd izbutii la fel de bine, bătrînul sfîrşi prin a exclama:

— Ori îl aveţi pe dracu', sir, ori sînteţi sortit să fiţi un om al vestului! N-am mai pomenit un greenhorn să tragă cu atîta precizie!

— Nu-l am pe dracu, mister Henry, rîsei eu. De o astfel de alianţă mă lipsesc.

— Atunci, nu aveţi numai menirea, ci şi datoria să deveniţi un om al vestului. Vă trage inima la aşa ceva?

— De ce nu?

— Well, vom vedea ce se poate face cu acest greenhorn. Ştiţi să şi călăriţi?

— La nevoie.

— La nevoie? Hm!

— Pshaw Mare lucru şi călăria! Să încaleci, asta-i cel mai greu.

Dar dacă mă văd în şa, nu mă mai răstoarnă nici un cal din lume.

Mă privi cercetător, să vadă dacă am vorbit serios sau în glumă.

Făcui o mutră cît se poate de nevinovată, după care el mi se adresă iar:

— Credeţi cu adevărat? Vreţi cumva să vă ţineţi cu mîinile de coamă? Atunci vă înşelaţi. Aţi spus bine: încălecatul e cel mai greu lucru, căci treaba asta o faci singur. Descălecatul e mult mai uşor, îţi poartă de grijă calul, de aceea merge cu mult mai lesne.

— Numai că, în ce mă priveşte, nu apelez la serviciile calului.

— Aşa? Vom vedea! Aţi vrea să faceţi o probă?

— Cu plăcere!

— Bine. Atunci haideţi! Nu-i decît ceasul şapte şi mai aveţi o oră întreagă. Să mergem la Kim Korner, geambaşul; are el un cal dereş care o să vă cam dea de furcă.

Ne înapoiarăm în oraş şi intrarăm la geambaş. Acolo se afla un mare manej de călărie, înconjurat de grajduri. Ne întîmpină chiar Korner în persoană şi ne întrebă ce poftim.

— Acest june, sir, susţine că nici un cal nu-l poate arunca din şa, răspunse Henry. Ce părere aveţi, mister Korner? N-aţi vrea să-l vedeţi cocoţat pe dereşul dumneavoastră?

Negustorul mă cercetă cu privirea, dădu apoi satisfăcut din cap şi răspunse:

— Osatura pare bună şi destul de elastică; afară de asta, tinerii nu-şi frîng gîtul atît de lesne ca oamenii mai în vîrstă. Dacă gentlemanul vrea să încerce calul, n-am nimic împotrivă.

Dădu poruncile cuvenite şi, după puţin, doi argaţi aduseră din grajd calul gata înşeuat. Animalul era cît se poate de neastîmpărat şi căuta să le scape din mîini. Bătrînului meu Henry începuse să-i fie teamă pentru mine; mă rugă chiar să renunţ la încercare. Dar mie, mai întîi de toate, nu-mi era deloc frică şi apoi consideram examenul ca o chestiune de onoare. Cerui o cravaşă şi o pereche de pinteni; apoi, ce-i drept, după unele tentative nereuşite, mă avîntai în şa. Argaţii săriră grăbiţi în lături, iar calul se sălta pe toate patru picioarele, mai întîi în sus, apoi într-o parte. Mă ţinui vîrtos în şa, deşi nu-mi vîrîsem încă bine picioarele în scări; dar mă sileam să le vîr. Cînd izbutii, calul începu să se cabreze; văzînd că nu-i ajută